1951

Vineri, 23 martie. S-a întetit frigul. Asta-noapte cred ca temperatura a scazut sub zero grade. “Taticu” [Stefan, sotul] e mai bine.

Eu am o stare proasta si de dispozitie si de sanatate. Toate merg anapoda. Si frigul care nu înceteaza. Trebuie sa tinem mereu focul în soba de la mine în odaie.

Pe seara a venit Lala. Ne-a adus 1 kg zahar si o iconita pe care a purtat-o la gât, când s-a facut sanatoasa.

Sâmbata, 24 martie. Frumos, dar frig. Mie mi-e mereu frig. O repetitie generala a frigului etern, ca sa ma obisnuiesc cu el?

Duminica, 25 martie. Scriind data, mi-am amintit ca azi este Bunavestire. Altfel, nici n-as fi stiut! Unde esti împarateasca sarbatoare a primaverilor copilariei si tineretii mele? Ai murit înaintea mea! Ce pacat!

Inainte de prânz a venit Lucica [scriitoarea Lucia Demetrius], care a stat mai mult de o ora.

Inainte de masa am avut iar vechiul meu fenomen de dedublare a personalitatii si amnezie. Dupa prânz am dormit si m-am sculat mai linistita. Pe seara a venit Viorica [fiica] si Catinca [nepoata, fiica Vioricai]. Am stat pâna la 9 trecute. Mare bucurie pentru sufletul meu. Am luat cafeaua împreuna. Când au plecat, Catinca s-a întors din usa, s-a dus în fata icoanei si a zis cald: “Doamne, Doamne!, te rog sa trimiti sanatate mamei mari”, pe urma a plecat. Mi s-a topit sufletul de duiosie si fericire. Un mic vlastar al meu se roaga pentru sanatatea mea. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu asculte rugaciunea nevinovatiei.

Luni, 26 martie. Taticu a iesit pentru prima oara în oras, pentru merinde, care nu se prea gasesc, iar cele care se gasesc sunt grozav de scumpe.

Marti, 27 martie. Dora n-a venit azi si taticu iar s-a apucat de treaba. Si abia azi e o saptamâna de când i-a fost asa de rau! Sunt tare necajita. Ce ne-am face, daca vom ramâne iar singuri? Eu nu pot fi de nici un folos. Florica [nora] e mai mult pe drumuri si taticu se va prapadi cu toata treaba casei.

Joi, 5 aprilie. A venit Izu. Asteapta sa le vie permisia ca sa plece în Israel. Desi ei singuri au cerut sa plece, atât el, cât si Litta sunt într-o stare sufleteasca foarte proasta. Nu e usor lucru sa te duci într-o tara necunoscuta, fara vreun ban, sa parasesti tara în care te-ai nascut si sa lasi în urma mama batrâna, frati, surori, nepoti si prieteni.

Vineri, 20 aprilie. Azi s-a întâmplat cel mai de seama eveniment din viata mea (asta e viata?) de sase luni. Am început sa ma îmbrac la ora 5[17] si la 6[18] am pornit spre biserica, sprijinita în baston, de o parte, si de alta tinuta de taticu. Ce ciudate senzatii am încercat! De 6 luni nu vazusem strada, picioarele mele nu întâlnisera rezistenta pavajului. Casele, lumea de pe strada, zgomotul vehiculelor, totul mi se parea ciudat si îmi pricinuia o usoara frica. Pierdusem obiceiul.

Gratie exceptionalei mele vointe, am ajuns la biserica. Eram însa distrusa de oboseala. Intrarea mea în biserica a fost o adevarata surpriza pentru preoti si pentru cei ce ma cunosteau si nu ma vazusera de 6 luni.

Sâmbata, 21 aprilie. Nu mi s-a marit pensia si nici nu mi s-a dat vreun ajutor de boala. Desi aflasem din mai multe parti ca, tinându-se seama de boala mea, mi se va majora suma de mizerie de 5 300 lei lunar, care însumeaza si pensia – ajutorul lunar, pe care-l primesc numai de un an. Au vazut si ei atunci ca este ridicol si profund nedrept ca o scriitoare cu o activitate literara si culturala de peste 50 de ani sa aiba pensie 2 800 lei pe luna!

Cum sa traiesc eu si taticu cu 5 300 lei lunar, când de la nationalizare si stabilizare ni s-a luat tot? Ce nedreptate s-a facut unor oameni atât de buni si generosi ca noi, care – daca comunismul ar fi într-adevar sinonim cu umanitarismul – ar trebui sa fie considerati ca cei mai mari comunisti din lume.

Am avut o zi tare rea azi. Mi s-au sfarâmat toate sperantele. Iar plâns, iar suflet mohorât si întunecat. Ma întreb de ce oare presedintele nostru [Mihail Sadoveanu, al Uniunii Scriitorilor], care este asa de bogat, nu are mila de colegii lui, care se zbat în mizerie si boli? Oare asa întelege el si cu colegii lui sa construiasca socialismul? Ciudata interpretare!

Duminica, 22 aprilie. [Floriile] Nu ma pot duce la biserica, sa aud slujba frumoasa si sa iau salcii, mladite de salcii sfintite. Toti prietenii veneau sa ne vada. Ce de prieteni aveam când primeam cu mese întinse! Acum s-au redus la 2-3.

E drept, toata lumea e necajita si nu-i mai este nimanui pofta de primiri si veselie. Si nici n-ar vrea, cred, sa le mai faca, cum nu mai vrem nici noi.

Luni, 23 aprilie. Sf. Gheorghe. Nu mai stie nimeni ca e azi Sf. Gheorghe, doar pentru aceia care-si serbeaza azi numele.

Nici o iesire. Mi se spargea creierul de atâta zbucium, cautând o poarta de scapare. Pâna la urma am gasit doua: azilul sau moartea. Azilul, refugiul tuturor celor fara rude apropiate, sau parasiti de ele si moartea, salvarea tuturor celor care nu mai au nici o salvare.

Daca nu se întâmpla nimic pâna în toamna, suntem sortiti pieirii. “Poate numai cerul sa faca vreo minune”, cum glasuieste versul lui Marcel Bresliska, astazi Marcel Breslasu [1903-1966]. Si acesta 20 de ani mi-a venit în casa, primit ca cel mai bun prieten, la orice ora va fi venit. Astazi ne-a uitat. Nici un sprijin, nici noua si nici Viorichii, care se zbate în lipsuri! E revoltator, cât de uituca e lumea! Viorica îi daduse cheia de la apartamentul ei lui Marcel si nevesti-si. Acum totul s-a uitat; el este mare personaj, iar ea este astazi nevasta lui Beniuc, directoare mi se pare la Institutul Maxim Gorki.

Si mie nu mi se poate da un ajutor. E vorba de minimum, iar ei înoata în lefuri si onoruri.

Trebuie sa traim cu 5 300 lei lunar. Asa au gasit cu cale cei care ne cunosc gresit, sau nu ne cunosc deloc.

Am adormit la 2 noaptea. Gasisem solutia: moartea!

P.S. Am scris aceasta postare eu , Emil , care ma judec de doi ani cu un fost proprietar al unei case casei cumparate cinstit , de buna credintza ,din toate economiile ei de-o viatza , de matusa mea ( care n-are copii ) pentru a o dona baiatului meu , cind se va insura .
Proprietarul de drept , cu care am incercat sa gasesc o solutie amiabila si multumitoare pentru amindoua partile , a vindut drepturile de proprietate litigioase unui “rechin imobiliar” , care are o armata de avocati cu care o tracaseaza pe matusa mea , in virsta de 78 de ani , prin justitie .

Ar trebui sa ma bucur acum , pentru ca “a trecut” legea Voiculescu , care ne este favorabila noua , nu ?

Si , totusi , ei , cei putini si chinuiti , citi mai traiesc , care au fost alungati din casele lor , au dreptate .Chiar daca si printre ei , sunt multi nepoti ticalosi , lacomi si nelegiuiti ca si cei care le-au scos in plina strada bunicii si rudele , acum 60 de ani .