Planeta Ou

Să presupunem că pe planeta albastră, asta a noastră, ar dispărea brusc memoria, aşadar ştiinţa / conştiinţa a tot ceea ce omul a aflat/ înfăptuit el personal ori specia în istoria / viaţa sa, inclusiv biblioteca lumii, cartea / cărţile şi memoria genetică dobândită de la animal planet, n-aşa?, şi deci în aiastă cruntă ipoteză ce s-ar întâmpla, cetitorule, a…? Cu ce s-ar echivala situaţia asta ce nici măcar nu se poate imagina, dacă nu cu moartea…? Iar cine s-ar mai naşte totuşi pe-aci – fiidcă s-ar afla pe ţeava mă-sii deja… -, ce-ar deveni, mey… ? Ce-ar ajunge un copil despre care “eu” nici n-aş şti ce e, şi de fapt nici nu l-aş vedea, fiindcă nu l-aş mai putea compara cu altcineva sau cu altceva din memoria mea, cum de altfel nici pe mine însumi nu m-aş mai percepe, necum pricepe, n-aşa?, nici mâna-mi n-aş mai şti ce-i cu ea, nici pantofu stâlciat sau vârfu nasului coroiat şi-aş privi la lume ca poetu cel mai nevinovat sau ca un bebeluş din spuma mării întrupat, din moment ce-n memoria mea ar fi tabula rasa, ca într-un loc perfect întunecat, antifonat, antiodorat, de nepipăit şi de negustat…?

Chiar asta e nefiinţa, mey, leat : e imperiul de unde memoria ori a zburat, cum se-ntâmplă în cazul celui ce-a fost om luminat, dar care din viaţă a încetat, n-aşa? şi s-a îngropat înapoi în pământul din care fusese creat pe baza softului ori a sfântului duh din părinţii părinţilor lăsat – şi deci în baza comenzii trecutului îndepărtat & imediat, duh plecat din atomu primar odată cu timpu ca o săgeat’ şi lansat spre omega cu viteza luminii la patratu tot mai încurbat, n-aşa…? -, sau, din contra, e imperiu în care memoria încă nu s-a înfiripat, cum se-ntâmplă cu nenăscuţii din viitor, care zac virtual în coiţele & ovuleţele alor lor, în storia trecuţilor şi actualilor din cetele viilor şi morţilor şi-n libidoul vâscos dedus încă din soarele sorilor, aloo, adecă din l’Amor che muove Il Sole e l’altre stelle, very vere, n-aşa ?, aşteptând ca săgeta timpului să-i ajungă din urmă când le-o sosi vremea, să străpungă inimele / animele tăticilor şi mămicilor lor şi să-nceapă să extragă din pământu patriilor, prin contopirea contrelor, n-aşa?, moleculă cu moleculă din carnea în care se va însămânţa memoria pentru next generation din hypernoru’ viitor, voila, mai adăugându-se şi de la generaţia asta încă o sintezuţă acoloşa, o contribuţie proprie la vectoru memorial ce-a plecat acum 15 miliarde de ani din bomboiu’ primar si va ajunge in staţia terminus într-o bună zi pe sar’, normal…

Căci ce sunt “eu”, bre, decât summa momentelor imbricate pre limba maternă, cum ar venea, în memoria mea, mai precis în materia cenuşie concrescută ca o interfaţă candrie între ce-a fost şi ce-o să fie, între a fiului maimuţei şi-a celor de subt el împărăţie, provenită la rându-i din evva eukariota fistichie, şi virtualitatea mea sau a ta ce mereu şi mereu va urma, păi cum drea’, din moment ce io scriu icişa, chiar şi după ce martorii copilăriei mele nu mai sunt decât în gând, căci s-au întors literalmente în strămoşescu Pământ, de unde vor fi fost concepuţi la vremea lor pe baza softului nevermor-nemuritor al ţărişoarei “de glorii şi de dor”, al sfântului duh Ro din care ne tragem cu toţii şi care-i păstrat – unde credeţi, puritani, aloo…? – în nişte banale izmane colorate câteodat’ maro sau întinaţi chiloţi, între picere de mic burghezi sau de hoţi, de ingenii sau de netoţi, de cerşetori sau de conţi, prin care cel ce este prin toate, toante, tonţi şi toţi se-mbracă-n firea-i compusă din immensitatea de vii şi morţi, soaţe şi soţi, viziuni şi vizigoţi, atomi şi arhonţi, radiaţii şi roţi, maţe si moţi, parţi şi porţi, robi şi roboţi, sabbat şi saboţi, unghii şi hughenoţi, sanctităţi şi sanculoţi etcaetera, etcaetera…, refăcându-şi pas cu pas duhu ori structura germinativă a sa, precum o semincioară de mei azvârlită de sămănător în pământu’ reavăn & roditor al primaverei, când înfloresc grădinile cu-al lor zumzet & odor, şi care sâmbur plesneşte deodat’ îngrozitor, asurzind al microorganismelor bobor, aidoma big-bang-ului hyperbubuitor, n-aşa…?, pe urmă încolţeşte, înmugureşte, creşte şi leagă cu spor, refăcându-l la sfârşita sfârşiturilor pe tatăl speciei lor şi totodată fiul meilor…n-asa…?, aşa cum sfântu soft sau cuvânt însămânţat de Avesalom de dor plangând în maica preacurată a tutulor – văzutelor şi nevăzutelor, trecutelor, prezentelor sau viitoarelor încătuşate-n Hypernor, în pântecu atotcuprinzător, în raiu, iadu sau atomu-ncepator, unde nu e nici timp, nici loc, nici fiinţă, nici nefiinţă, aşa cum unii o înţeleg, ci doar virtualitatea de la Alfa la Omeg.. – se va reîncarna în pater noster cel întreg…

AVP