Cei care eram tineri  în communism, vă mai amintiţi  ce făceam sâmbătă  seara  ?
Noi  ne duceam la ceaiuri.  Fetele îşi puneau genele false, mini-jup-urile, “se dădeau” cu Madame Rochas, cu greu procurat de la Coada Calului. Băieţii  studenţi, dar nu numai, depindea unde lucrau, erau îngăduiţi mai pletoşi . Alţii,  NU.  Vai de ei, ce supăraţi erau. Cei neîngăduiţi. Îşi luau pantalonii foarte evazaţi, ori blugii frecaţi asiduu cu peria, să devină mai albicioşi …
La ceaiurile tinereţii mele “se punea muzică”. Ce muzică ?  Muzica de atunci. Unii voiau genul Beatles, unii genul Abba. Nu se impunea nimeni. Se ascultau amândouă. Cei cu Beatles îi îngăduiau pe cei cu Abba şi invers.
Iubitorii de Beatles nu priveau cu superioritate la cei iubitori de Abba. Poate şi pentru că dimineaţa când credeam noi că lâncezeam, ascultam cu toţii Aretha Franklin. Gândurile şi vorbele ne duceau departe, departe de locul în care eram siliţi să trăim. Cum ar fi fost fără communism ? Ca dincolo. Dincolo era MAGIA. Ideile curgeau pe muzica Arethei. A fost singurul nostru câştig. Curgeau ideile din neputinţa de a le înfăptui.
Cam aşa rezistam  mai toţi , dragii noştri tineri tip “bleen” în lagărul socialist (chiar aşa se numea). ÎNGĂDUINDU-ne unii pe alţii şi cei tip beatles şi cei tip abba.
Astăzi în libertate nu mai  aflu îngăduirea de atunci. Unde e ?  O caut, n-o gasesc. Voi ?
Nu mai exista îngăduire în general, cu foarte mici excepţii şi alea conjuncturale !
Singura certitudine identificată în marea de incertitudini ce-o traversam. Ce s-o fi întâmplat cu noi de am pierdut-o ?
Poate că atunci conştienţi ori nu, eram toţi de aceeaşi parte. Astăzi de ce nu mai putem fi ? Instinctiv uram  toţi comunismul,  chiar şi cei care ni-l  implementau, pentru că şi ei erau morţi de frică. Ca şi noi, azi erau, mâine nu ştiau de vor mai fi. Ce dacă erau opresorii noştri?  Toţi eram morţi de frică.  Într-un lagăr niciun om nu contează.
ATENŢIE ! În lagăre contează doar principiile, NU oamenii.
Departajându-ne numai apartenenţa la ticăloşie, frica  ne cuprindea pe toţi la grămadă, ticăloşi, neticăloşi . De fapt nici nu cred că vreun român, a crezut cu adevărat în comunism, comunismul nefiind decât titulatura ticăloşiei, că trebuia ca ticăloşia să poarte un nume, nu ?  Doar nu era să-şi zică simplu, ticăloşi
Am pierdut-o în primele zile ale lui 1990. Ne-o fi fost dată până atunci ca să rezistăm ?
Vă mai amintiţi ?  Pro şi contra FSN,  a distanţat copiii de părinţi,  fraţii de fraţi, prietenii de-o viaţă s-au spulberat. Asta după momentul unic, din decembrie  al nostru, nu al lor.
Oamenii din Piaţă erau priviţi chiorâş şi înjuraţi. Admiratorii lui Coposu şi ai regelui, priviţi ca odinioară, duşmanii de clasă, chit că nu-i prea vedeam aşa duşmani, cum ni-i descriau ei. Brusc deveniseră. Se înfăptuise ceea ce nu reuşise propaganda comunistă timp de 5 decenii. Las că şi noi, din proşti făcuţi grămadă, nu-i scoteam.
Am evoluat  din anii 1990, obişnuim să spunem. Oare  ? Stă azi îngăduinţa, cu noi  toţi,  la aceeaşi  masă ?
Când ne apucă furia ori deznădejdea că n-a fost cum am fi vrut noi să fie,  îi mai îngăduim pe pedelişti, cu defectele şi greşelile lor ? Cumva lipsa ei ne face să uităm că şi pedeliştii sunt oameni, nu definiţii-simbol, din enciclopedii ?
Îngăduim pe cei ce nu gândesc ca noi ?  Ne purtăm corect cu oameni tip Loda ? Dar ei cu noi ?
Carol certa pe Thor, tocmai din minunata şi terna Elveţie,  că-i mulţumeşte Lodei, pentru un serviciu făcut. Thor mai să-i zică vreo două.
Radu Humor îmi transmite gânduri bune de Crăciun, eu nu-l îngădui şi-i trântesc vreo două, doar nu era să-l cred. Ascundea el ceva, vreo ironie. Şi nici n-ascultă aceeaşi muzică ca mine.
Livada şi Poieniţa, uită şi ele că odată s-au îngăduit. Acum aproape se detestă. De la principii ……. mă sperie principiile astea riguroase, ca la matematică. ……….. aplicate pe fiinţe umane ……..
Iubitorii de Abba şi cei de Beatles ajunşi până azi,  nu SE MAI ÎNGĂDUIE  ca la ceaiurile de sâmbătă noaptea, din lagărul socialist. Poate pentru că nu mai sunt ceaiuri, ci party ?
Ce credeţi,  vom mai trăi vreodată îngăduind ca în acele vremuri, ascultând cu toţii Aretha Franklin, aducând mirajul de dincolo aici, că acum se poate ?  Ori încă nu se poate ?
Mihaela
Anunțuri