Interviu cu TRU , preluat din Catzavencu

Băsescu, obsesieReporter: Ce e lumea asta fără Băsescu?
Traian Ungureanu: Un loc plin de ziarişti mulţumiţi.
Rep.: Dar Băsescu e o soartă, sau un preşedinte?
TRU: Oficial, e Preşedinte. Neoficial, e o obsesie, o ţintă şi un bazin de colectat toxine.
Rep.: Cît de misterioase îi sînt deciziile?
TRU: Ocultă întrebare. Nu bat pînă acolo. Însă am impresia că aţi cucerit un loc de muncă la OTV.
Rep.: Cum se compromite singur?
TRU: După cîte văd eu, respectînd legea şi vorbind clar, într-un mediu politic în care legile ţin loc de sudoku iar limba română e un obstacol nesuferit.
Rep.: În ce procente e interesat (afaceri de partid, casa din Mihăileanu, etc.), răzbunător (nu iartă cînd e atacat, chiar dacă greşeşte… Ţigancă împuţită, găozar, Elena Băsescu) şi fascinant?
TRU: 12,43%, 3,62%, respectiv 14,08%. Mai precis de atît nu se poate. Restul de procentaj, la următorul interviu bine intenţionat.
Rep.: Ai stat de vorbă cu el, cu ce te convinge?
TRU: Anul trecut, am vorbit cu el o dată, la telefon, şi m-a convins în totalitate. M-a întrebat ce mai fac.
Rep.: De ce-i place să-i cînte în strună intelectualii?
TRU: Exemplu elementar de întrebare „condusă”. „Leading” – cum se zice pe englezeşte întrebărilor care nu întreabă nimic, ci plasează o afirmaţie. Nu am cum să răspund unei afirmaţii. Problema acestui gen întrebări e tratată de toate cursurile de jurnalism care încearcă să îi ferească pe gazetarii începători de propriile prejudecăţi.

Politica românească. Sătul.

Rep.: Nu eşti sătul de politica românească?
TRU: Sînt sătul de prostia şi de ticăloşia inepuizabilă a persoanelor. Politica românească nu e, însă, egală cu suma porcăriilor politice, deşi nu e străină de ea. Asta e doar o iluzie propagată fără încetare de presă. Politica românească e, ca orice politică de stat, un proces complicat, un proces care dă, în mare măsură, mersul istoriei naţionale. Evident, aşa ceva nu mă poate plictisi şi nu mă poate exaspera.
Rep.: Nu te-a dezămăgit Băsescu, lăsînd, de exemplu, PSD-ul la guvernare?
TRU: Nu, pentru că a făcut o mutare raţională, într-o situaţie critică. M-au dezamăgit, în schimb, liberalii lui Tăriceanu care, în aceaşi situaţie, au făcut o mutare comodă. Apropos, cum de aţi descoperit această întrebare pătrunzătoare, numai după doi ani încheiaţi de frăţie PSD-PNL?
Rep.: De ce nu mai pune contre, de ce nu mai face şmecherii ca pe vremea lui Tăriceanu?

Boc

TRU: Aveţi o problemă. Relaxaţi-vă. Într-adevăr, există pe lume şi alte lucruri, în afară de obsesia Băsescu. Hai să încercăm împreună. Vă propun o discuţie fără umori, despre flori şi culori.
Rep.: Nu e caraghios un premier, Boc, fără coloană vertebrală?
TRU: Emil Boc mi se pare un politician corect, articulat şi activ. Pînă la Boc, presa a blestemat „războiul între palate”. Îndată ce a izbucnit „pacea între palate”, presa a descoperit că Boc are probleme cu coloana. Hotărîţi-vă: cum e mai bine între palate?

Conştiinţa

Rep.: Conştiinţa ta ce spune? Cum se poate contrazice? Cum poate să uite?
TRU: Nu uit şi nu am de gînd să iert cascada de vinovăţii a reţelei PSD-Iliescu. Am precizat asta în tr-o mulţime de editoriale. Cred, în continuare, că România va fi mai liberă după anihilarea politică a PSD. Nu cred că alianţa la guvernare cu PSD pune capăt acestei necesităţi. Lumea e plină de alianţe politice contra-naturii. Unele odioase, altele necesare. Totul depinde de mobilul din spatele unei asemenea asocieri. În cazul România 2009, mobilul e stabilizarea guvernării, după, aproape 5 ani de dezordine executivă.

„Enciclopedia prostiei romînului public”

Rep.: Udrea, Udrea! Tu, ca bărbat, cum poţi accepta ca o blondă, dotată doar fizic, să conducă un guvern?
TRU.: Cînd mă uit în jur, ca bărbat-ziarist, şi văd ce doamne brune se dau ziariste şi conduc show-uri tv, mă liniştesc. Pe urmă, mă mai uit odată în jur şi, cînd văd ce domni blonzi se ocupă de comentariu politic şi conduc opiniile naţiunii, mă linitesc pînă la capăt. Vorba presei: toţi o apă şi-un pămînt!
Rep.: Crezi că sînt prost sau cretin?
TRU: Contează? Cred că eşti, brusc, nepoliticos cu propria persoană. Findcă tot ai adus vorba: prostia e un lucru important, aş zice sacru, în România. M-am gîndit, de multe ori, să scriu o carte despre prostia enciclopedică şi inepuizabilă a romînului public. Sper să am timpul. Adun material, în fiecare clipă. Chiar şi acum.
Rep.: Basescu e omul serviciilor secrete? L-au halit?
TRU: Între numeroasele funcţii şi demnităţi prin care am trecut, se numără: Parlamentar. Parlamentar European, Ministru al Culturii, Ministru de Externe. Director al Radioului şi Director al Televiziunii Publice. Am aflat de numirea mea în respectivele posturi, din presă. Însă cel mai mult şi mai mult ţin la statutul de agent MI6, situaţie dezvăluită, cu o pătrundere fără egal, de revista Cancan. Tocmai această calitate mă împiedică să comentez raportul Băsescu-servicii secrete.

„În România, aş cîştiga ceva dubios”

Rep.: Ce faci în Anglia, ca om? De ce nu vii definitiv în Romania?
TRU: Învăţ şi îmi cresc băiatul. Anglia e o carte deschisă pentru cel ce vrea să înţeleagă cum merg instituţiile, cum se face presă şi ce înseamnă civilizaţie socială. În plus, şpaga e complet necunoscută. În România, aş cîştiga ceva dubios: proximitatea istovitoare a agitaţiei politice şi deruta mondenă a vieţii de ziarist. Cred că pot fi mai util şi mai informat lucrînd în Anglia, deşi duc dorul prietenilor şi al vieţii de seară-noapte bucureştene.
Rep.: Ce se potriveşte din Anglia, ca băutură, mîncare, tabieturi ori cartiere londoneze, situaţiei de azi din Romînia?
TRU: Nici un fel de mîncare, pentru că bucătăria englezească e o formă de război civil. Englezii gătesc pentru a vătăma alţi englezi. Salvarea e în restaurantele străine şi în magazinele orientale. De curînd, am descoperit o nouă bază de murături, într-un magazin turco-bosniac. Tabieturile româneşti sînt net superioare. Sau aşa sper eu, vinerea şi sîmbăta, cînd evit turme de englezi şi englezoaice criţă. Băutura, cu excepţia single malt-urilor de soi şi a Guinnes-ului, sînt mediocre şi, consumate peste măsură, fatale. Cartierele sînt o splendoare, în zonele vechi, mai ales în nordul şi sudvestul Londrei. Sau o nenorocire, foarte asemănătoare cu ghetto-rile de beton ale Bucreştiului. Oraşele mari ale Angliei sînt pline de aşa numitele „estates”, un cuvînt prestigios care descrie locuinţe sociale şi blocuri sinistre, proeictate de arhitecţi iresponsabili şi locuite de o populaţie fără speranţă. Cine vă spune că Londra e un oraş „fabulos”, vă pasează un clişeu. Londra e un oraş enorm, neobişnuit pentru străini dar obişnuit cu străinii, normal cu oamenii normali, foarte scump şi foarte verde. După un timp şi după ce apuci să îl deteşti, începi să te obişnuieşti. Să-i guşti corectitudinea. Să-l respecţi. Şi cu asta legătura pe viaţă e gata.

Anunțuri