A produs stupoare de curând un articol al lui Andrei Pleşu care se plângea de avântul pe care internetul şi mai ales blogurile l-a luat în faţa presei scrise. Domnului Pleşu nu-i plăceau comentariile cititorilor la diversele articole publicate de ziarul Gândul. Am explicat atunci că domnul Pleşu considera că formularea opiniei este apanajul profesioniştilor, respectiv ziarişti cu state vechi de plată şi intelectuali, şi nu al simplilor cetăţeni.

Dar poate că nu asta este singura explicaţie a nemulţumirilor domniei sale ci şi faptul că odată cu democratizarea accesului la informaţie şi la opinie, rolul pivotal al presei clasice (ziare şi televiziune) se clatină poate în mod ireversibil. Poate că răbufnirea sa a avut la bază şi scăderea drastică a tirajului ziarelor româneşti şi nu numai. Intelectual rasat, aflat la current cu ceea ce se întâmplă în lume, dl. Pleşu este cred la curent cu situaţia precară a ziarelor din SUA, ziare care sunt nevoite să îşi reducă personalul, numărul de pagini şi chiar să renunţe la ediţiile tipărite în favoarea paginilor de internet.

Şi în SUA sunt voci care acuză internetul de declinul presei. De curând unul din editorialiştii Washington Post, se lamenta de faptul că actuala situaţie a presei americane a fost cauzată de veşnicile critici aduse de neprofesioniştii de genul Rush Limbaugh care au demonizat timp de 20 de ani presa ca fiind părtinitoare şi detaşată de interesul publicului larg.

Kathleen Parker recunoştea însă că într-adevăr unele ziare sunt mai liberale (în traducere românească mai stângiste) decât cititorii lor şi că redacţiile acestor ziare sunt extrem de puţin îndemânatice în a ascunde acest fapt. Iar editorialista deplângea explozia blogosferei pe care o considera colportoare în mare parte a zvonurilor şi bârfelor.

Rush Limbaugh este reprezentantul unei specii aparte în media americană, respectiv talk-show radio, specie care nu cred să existe în acest moment în România de aceea nu voi insista pe acest of al autoarei dar voi aduce în prim plan un sondaj de opinie realizat în 2008 şi care arată că 67% dintre americani considerau că jurnalismul tradiţional este rupt de realitatea de zi cu zi şi că nu oferă ştiri care să se adreseze interesului larg al cetăţenilor iar 64% se declarau nemultumiţi de calitatea jurnalismului practicat.

În acelaşi timp 44% dintre repondenţi susţineau că sursa lor primordială de informare o reprezintă internetul, 29% televiziunea (jurnalele de ştiri şi canalele de ştiri 24 ore gen CNN şi Fox), 11% radioul şi de abia 10% ziarele.

Sigur, sondajul se referă la o piaţă mult mai dezvoltată în ceea ce priveşte accesul la internet dar anumite aspecte cred că pot fi transferate situaţiei din România .

Acuzaţia de partizanat politic este o problemă care se vede cu ochiul liber şi în România. Daca în SUA anilor 2002-2008, republicanii şi George W. Bush au fost sursa tuturor relelor posibile şi a criticilor permanente (unele meritate altele pur fanteziste), în România anului de graţie 2009 “răul” poartă numele lui Traian Băsescu. Sigur, aşa cum am spus în nenumărate rânduri, ziariştii americani au cel puţin scuza că scriu inspiraţi din considerente ideologice pe când confraţii lor de pe malurile Dâmboviţei nu au subtilităţi ideologice ci doar considerente economice atunci când aruncă cu venin în Traian Băsescu şi PDL .

Nemulţumirea privind calitatea jurnalismului, respectiv lipsa lui de valoare, şi de ruperea de realitate poate fi iarăşi aplicată şi presei româneşti. Când jurnale întregi de ştiri sunt dedicate ultimelor crime, aventuri conjugale ale unor starlete sau înmormântărilor unor cântăreţi/actori/sportivi, nu ai cum să nu deplângi situaţia presei. Sigur, există ideea că senzaţionalul vinde şi face audienţă şi până la un punct chiar aşa şi este. Dar ceea ce presa românească nu a reuşit să înţeleagă din momentul în care tabloidizarea şi-a făcut intrarea în media, este că se ajunge la punctul de saturaţie al pieţei, punct de unde inevitabil atât tirajul cât şi audienţa dau înapoi.

Tabloidizarea presei româneşti a început la mijlocul anilor 90 odată cu crearea ziarului Evenimentul Zilei şi, mai ales, a “bulinei albastre”, ediţia de prânz a aceluiaşi ziar, ediţie specializată în crimele nopţii, bârfelor amoroase, viţeilor cu cinci picioare şi a găinilor care nasc pui vii. Şi cum într-o primă fază tirajul EZ şi acestei noi formule ziaristice era astronomic, cele mai multe publicaţii centrale, în cel mai pur stil de acţiune al turmei de oi, au încercat să copieze acelaşi stil de jurnalism. Stilul a fost continuat de “Naţional”, devenit între timp “7 zile” şi de “Libertatea”, care a introdus o inovaţie care a făcut întâi cariera în Marea Britanie a anilor 80: fetele seminude din pagina 3. Ştirile de la ora 5 de la ProTv au preluat acest model jurnalistic iar OTV l-a perfecţionat.

Cu alte cuvinte in momentul de faţă în presa românească s-a atins punctul de saturaţie în materie de tabloidizare şi partizanat politic. Dar pentru intelectualii ca Andrei Pleşu, deşi probabil recunosc în sinea lor că aceasta este problema de baza a mediei naţionale, este mai uşor să acuze vulgarizarea prin democratizare a opiniei în loc să pună accentul pe adevărata problemă: corupţia masivă din presă şi lipsa crasă de profesionalism .

Temerea acestui gen de intelectuali rezidă şi în pierderea autorităţii fluxului agendei publice. Iar pentru cei care nu ştiu, agenda publică (Agenda Setting) este una din teoriile de bază ale comunicării publice care postulează pe scurt că presa nu poate să impună oamenilor ce să gândească ci la ce să mediteze.

Echilibrul asupra controlului acestei agende care este împărţit între diverşii actori ai scenei publice (autorităţi-guvern, partide, preşedinte) şi media este schimbat în momentul în care publicul larg se aşează la masă şi începe să ceară să îi fie respectat interesul şi să decidă ce este important şi ce nu.

Clemy

Anunțuri