Aprilie 2009


A uita este o reacţie de apărare a organismului în momentele în care fie informaţiile sînt prea vechi şi nesemnificative contextului sensorial (prin urmare fără consecinţe imediate), fie fluxul informaţional e mult prea mare şi receptorii sînt inundaţi pur şi simplu.

În ambele situaţii se produc reevaluări ale pragurilor de percepţie cu scopul de a păstra conexiunea cu realitatea, adecvarea subiectului la context, în ultimă instanţă apărarea individului.

În fapt uitarea nu este un fenomen final-ireversibil. Undeva, în zonele ei misterioase, memoria păstrează urmele gîndurilor şi senzaţiilor (amintirile) şi le poate aduce înapoi atunci cînd are nevoie de ele, cînd se reunesc din nou condiţiile care au provocat aceste amintiri şi se produce declicul de a rememora.

A ţine minte devine sinonim cu a supravieţui ceea ce explică, pentru mine, de ce omul a devenit reflexiv, a învăţat să comunice, a inventat cuvintele şi a început să scrie. Există savanţi care studiază acest fapt şi care au emis ipoteza că, demult, în zorii întunecaţi şi înceţoşaţi ai omenirii specia umană a fost în pragul extincţiei. În urma unei catastrofe, naturale sau nu, se presupune că au reuşit să scape doar cîteva specimene de homoxxx, de ordinul miilor, extrem de rarefiaţi pe suprafaţa pămîntului. Se pare că secretul supravieţuirii lor faţă de alte specii care au fost decimate fără drept de apel stă în apariţia limbajului cu rolul de catalizator social şi de transmitere a memoriei de specie.

(Imaginaţi-vă că citiţi ce vă scriu acum pe peretele unei caverne preistorice.) 🙂

Vă propun, de aceea, homeopatic, un exerciţiu de aducere aminte pentru supravieţuire şi nu numai.

fenomenul-pitesti

Fenomenul Piteşti – Virgil Ierunca – Editura Humanitas, 2008

„Ceea ce s-a petrecut la inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationare ale veacului al XX-lea. „Fenomenul Pitesti” apartine aceluiasi registru, la care vine insa cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist in delincventa juvenila si partizan al reeducarii detinutilor tineri cu ajutorul detinutilor mai vechi, aflati pe calea cea buna, dar facand parte din aceeasi clasa de varsta. Virgil Ierunca povesteste una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra. Detinuti torturati cu un sadism de-a dreptul extravagant – daca sadismul poate fi astfel –, tortionarii lor impunandu-le sa tortureze la randul lor, ca sa li se conteste insasi calitatea de victime. In ultima faza a ciclului, nefericitii sunt constransi sa-si tortureze cei mai buni prieteni, ca dovada a convertirii lor launtrice. Toata lumea a fost torturata, toata lumea a torturat. Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul sa intre in acest infern si sa-i devina istoric, pentru edificarea generatiilor viitoare.”

Francois Furet

În exact aceeaşi perioadă a existat un experiment similar în China care a fost brusc oprit în 1952. Imediat acest experiment a fost oprit şi în România. Unii dintre participanţii la experiment (cei cu legături legionare) au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte într-un proces de mucava al autorităţilor comuniste care au încercat să arunce pisica moartă în curtea legionarilor. Cei care n-au avut legătură cu legionarii n-au participat în proces. Adevăratul autor şi creier al experimentului a fost Alexandru Nikolski, şeful securităţii din acea perioadă, care n-a suportat nici o consecinţă a faptelor sale. Ţurcanu a fost doar o unealtă oportunistă, cînd seceră, cînd ciocan.

nikolskiAlexandru Nikolski – sursa: România Liberă

eugen-turcanuEugen Ţurcanu – sursa: Genocidul Sufletelor

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost printre puţinii scăpaţi din infernul reeducării de la Piteşti, cu o tărie de caracter greu de egalat a luptat pînă la sfîrşitul vieţii împotriva comunismului, pentru români şi ideea naţională.

reamintit de Filadel

Anunțuri

I

– Eşti gata? Corina stătea cu fundul pe birou( scaunele erau deja duse -n săli). Îşi băuse pe jumătate cafeaua, fuma o ţigare. ” Mintenaş”, spuse relaxată, cu ochii ei râzăreţi pe sub ochelari, suflând o rotocoală de fum. Asta însemna că-şi instalase flip-chart-ul, materialele video, îşi multiplicase fişele de lucru şi testele. “Mă gândesc să-ncerc şi altceva azi, am o schemă interesantă, nişte idei…”

În 2002, iarna, se petrecea asta. După o vizită de instruire în Suedia, aveam de “implementat” cum se spune, un proiect cu două componente: una cu măsuri de active pentru instruirea şi antrenarea şomerilor în căutarea unui loc de muncă, cealaltă de consultanţă pentru mici afaceri, inclusiv pentru unii din primul grup, adică unii şomeri interesaţi şi capabili să-nceapă ceva pe cont propriu. Aşa că mergeam într-un fel de turneu cu o mică echipă prin oraşele din judeţ, zăbovind câteva zile în fiecare. La Mediaş, însă, am rămas , dacă-mi aduc bine aminte, două săptămâni. Mai întâi fiindcă erau destui candidaţi înscrişi la Camera de Muncă care au răspuns ofertei noastre. Apoi, fiind din partea locului, era un bun prilej să stau mai multă vreme cu tata, spre bucuria lui şi a mea.

Primul grup de şomeri tocmai îşi făcuse apariţia. Aşteptau apatici şi zgribuliţi să fie preluaţi de cineva. În încăperile de la primul etaj al clădirii, veche, cu ziduri groase şi tavane joase, focul ardea de o oră bună în sobele de teracotă. Apăruse şi micul grup al candidaţilor pentru consultanţă. Pentru ei rezervasem o încăpere mică , din capătul coridorului. Din prima sală, a şomerilor, se auzea gălăgie. “S-au dezmorţit, gata, am plecat, acuma e momentul să-mi preiau şcolarii”… râse Corina, strivind mucul de ţigare în scrumieră. Atmosfera plăcută îi uşura puţintel partea mai dificilă din consiliere, refacerea încrederii în propriile forţe, a dorinţei de a acţiona. Abia după asta veneau celelalte, documentarea, exerciţiile, etc.

Într-un fel mai simplă sub acest aspect, consultanţa pentru afaceri avea de a face cu oameni de regulă motivaţi, care ştiau ce vor, uneori cu iniţiative notabile. Oricum, erau persoane care n-aveau nevoie să fie scoase din apatie şi depresie ca majoritatea şomerilor. Puţini, însă, doar vreo trei, patru, dintr-o sută, după statisticile noastre, ajungeau să şi facă ce doreau. Împreună cu Laura, o studentă practicantă pe post de asistentă, Luminiţa intrase deja de zece minute la grupul programat pentru consultanţă. Vreo unsprezece inşi, dacă numărasem bine. Mai întâi se prezentau, apoi aveau de completat chestionarele de interese şi abilităţi. Din cei înscrişi, lipseau trei. După ce terminau cu completatul, îşi susţineau, pe rând, ideile, răspundeau la întrebări. Abia la următoarea întâlnire, conform programului cu fiecare din ei separat, urmau să intre în secretele planului de afaceri…Rămăsesem singură în “cancelaria” fără scaune, verificam testele , făceam programările pe zilele următoare. Uşa la “afacerişti” se trânti cu zgomot de perete şi, roşie la faţă, gata să izbucnească-n plâns, năvăli Luminiţa… “Salut!” Îşi scoase ecusonul de “consultant”…Nu mai intră ea acolo! I-am întins un pahar cu apă. Dinăuntru se auzeau vociferări. O înjurătură. Oho… Necaz! Luminiţa bău apa cu noduri. Robustă, de două ori cât colega ei, Laura nu era la fel de întoarsă pe dos, dar nici ea, cu nici un chip, nu mai voia să…”După ce că tot timpul vorbea aiurea şi făcuse mototol chestionarul” izbucni şi Laura ” individul ăla jegos din prima bancă o jignise incalificabil pe Luminiţa”. Două şcolăriţe, aşa păreau, e drept. Mai ales Luminiţa. Ceea ce nu le-mpiedicase, până acuma, să se ocupe cu succes de proiect. Îmi părea rău! La şomeri,da, mai apăreau situaţii delicate, persoane indezirabile, o ştiam. Dar aici… Mai experimentată, Corina reuşea de fiecare dată s-o scoată la capăt cu “şcolarii ei”. Îi vedeam la ieşire din sală, erau complet schimbaţi, cu alt tonus şi evident încrezători. Cei mai mulţi reuşeau să găsească de lucru în scurt timp… Are un dar special Corina, ceva care…Am oftat şi ştiind că n-am cum s-o mut dincoace, le-am lăsat pe cele două fete să se liniştească în cancelarie şi am intrat la “afacerişti”. Am aruncat o privire peste tot grupul, fără să mă opresc asupra celui din prima bancă deşi îi simţeam privirea răutăcioasă şi mă aşteptam să-şi dea drumul. Ceilalţi, cam dezorientaţi, nu ştiau cum să reacţioneze. – Ia uite, a venit şi mami!…M-am întors spre el, dar nu i-am văzut decât spinarea, se băgase pe sub bancă de unde, fără veste, un ghemotoc de hârtie zbură în direcţia mea! Chestionarul! Îl recuperase de jos. O faţă suptă, o fizionomie de om pus pe harţă. Nu era, însă de loc jegos. Două doamne de pe rândul de la uşă mă priveau cam speriate. “Lasaţi că văd eu de nebun”… Un tânăr îndesat, musculos din a treia bancă se ridicase în picioare gata să acţioneze. Ceilalţi păreau uşuraţi. Se găsise cine să-i vină de hac! Îi fac semn să se aşeze, trec pe lângă nebun, adun ultimele chestionare de la nişte tineri din fundul sălii. Urmează să arunc o privire peste ele, să văd cam ce-i interesează( mă gândesc că după pauză poate o să fac un schimb şi o să intre Corina aici). Individul izbucneşte într-un râs isteric: – Mami, mă faci să râd!… Şi azi chiar n-am nici un chef…Trec printre bănci, mai împart nişte materiale, revin la masă. Ar fi timp de discutat, în mare, câteva idei care interesau pe toată lumea… – Hai, las-o baltă, pe cine să intereseze?” I-am auzit vocea antipatică, puţin spartă… Lăsa-ţi-l, le spun celorlalţi, văzând că iar e în picioare musculosul, lăsaţi-l! M-am simţit deodată uşurată. Voi nu vedeţi că omul ăsta are un necaz? Şi când ai un necaz…

II

Nebunul se ridică brusc şi ieşi trântind uşa. Un moment penibil, după care, ultimele zece minute din oră s-au desfăşurat normal. Luminiţa şi Laura plecaseră la “Medieval”, la pizza, aflu la pauză, dintr-un bileţel lăsat pe masa din cancelarie. Aveau să recupereze cu grupul următor, programat de la unsprezece! Să nu ne supărăm… Corina ieşise şi ea-n pauză, stătea în poveşti, la o ţigare, cu doi “şcolari”. A ieşit bine schema, mă anunţă. Abia aşteaptă să-mi spună despre ce e vorba. Îi povestesc pe scurt incidentul de la “consultanţă” şi, mirare, îl descoperim pe nebun în registrul de înscrieri, figurând la… şomeri! Nici nu ştia trogloditul, ce caută! Oricum dispăruse, aşa că nu ne-am mai făcut probleme… Ora următoare se derulă în linişte, doar vreun sfert de ceas, însă, fiindcă uşa se deschise brusc şi nebunul(Vasile, îl chema, îi aflasem din registru numele) veni şi se aşeză în bancă, la locul lui. Calm, fără o vorbă. Am tratat cu totală indiferenţă momentul, deşi un aer rece intrase odată cu el. O oră întreagă nu schiţă nici cel mai mic gest. L-am privit în treacăt, simţeam un fel de milă, avea faţa trasă şi cearcăne negre la ochi. Când am ieşit, în următoarea pauză, se făcuse nevăzut.

Intrase noua serie conform programării. Luminiţa îşi revenise, pizza capriciosa (ne aduseseră şi nouă) mirosea bine, era caldă, încă un rând de cafele, programul reintră în normal. Pentru mine asta însemna să pregătesc, până la pauza următoare, schemele pentru câteva planuri individuale. Aud uşa deschizându-se. În cancelarie îşi făcu pocăit, apariţia…Vasile! Voia să vorbească cu mine. Îşi ceru scuze, ar fi trebuit să le ceară şi fetelor scuze, da, ştie, dar mă roagă să le spun că…( Ce ciudat arată cu un fes decolorat în cap până aproape de ochi)… Îl poftesc pe un scaun. Vasile-mi spune că e şomer, dar că nu-l interesează nici consilierea, afacerile, nu-l mai interesează nimic. Nu ştia de ce nimerise aici. Îşi scoate fesul din cap. Acuma-l văd mai bine: are o privire fixă, de un albastru deschis, o faţă emaciată, îmi aduce aminte de actorul care-l interpreta pe Isus din Nazareth, filmul lui Zefirreli. La prima oră, de dimineaţă, mai adaugă, aflase sentinţa din procesul de divorţ. ” O iubesc, altă soţioară n-am. Ea este şi ea va fi!… Înţelegeţi?” Nu pare să observe că-i curg lacrimile. De când începuseră intrigile soacră-si, necazurile se ţineau lanţ de capul lui… Nu mai era bun de nimic! Îşi pierduse serviciul, probabil de asta îl anunţaseră să vină astăzi, aici, la Camera de muncă. Chiar azi când fusese la tribunal…Şi parcă n-ar fi fost destul, pe drum îşi lovise maşina. Nu mare lucru, un far spart, tabla puţin îndoită…Nu mai am nimic, îmi spuse cu o privire secătuită. Lacrimile i se uscaseră, îşi frângea mâinile, vorbea despre ea, despre viaţa lor frumoasă, nu-nţelegea de ce toate astea trebuie să se sfârşească…Greu de uitat ora aceea de “consultanţă”… Curios! N-am simţit că trecuse o oră!…Luminiţei i se lungi faţa când ne văzu povestind. Îi fac semn că totul e în regulă. Vasile bâigui nişte scuze îşi luă haina din cuier şi plecă repede. “Poate o să mai vin pe aici dacă mă primiţi”…

Luminiţa se codeşte, nu-i face plăcere să-şi aducă aminte! E şi acum indignată. Ei, na! Râde Laura. “Cu ţâţele alea cât nucile vrei să faci consultanţă?” Asta-i spusese individul, povesti înveselită. Pe urmă, continuă Laura, nesimţitul se luase şi de ea: “Nu vrei s-o mai laşi şi pe foca asta cu musteţi, să ne consulte?”

După o zi, am plecat cu programul în altă localitate. Pe Vasile nu l-am mai văzut de atunci. Le-am transmis fetelor scuzele lui şi atât. Şi faptul că am avut de învăţat din consultanţa aceea. Mai mult, parcă, nu mi-a venit să le spun.

Cum fetele au devenit mai dichisite, au dat mai multă atenţie look-ului, un întreprinzător din grup le rugă să-i pozeze pentru reclama la “New Fashion & Style”, salonul pe care intenţiona să-l deschidă.

M-am mirat că presa autohtonă nu a comentat anunţul făcut de Regele Mihai privind susţinerea candidaturii lui Radu Duda la preşedinţia României. Dacă de la veşnicii truditori ai condeiului aflaţi în solda lui Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu nu aşteptam nici un fel de reacţie, am fost curioasă să văd atitudinea intelectualităţii cu tendinţe monarhiste şi în acelaşi timp simpatizantă a PDL şi a lui Traian Băsescu. Dar spre stupoarea mea, tăcerea acestora este absolută.

iliescu_regele-mihai

După câteva zile de reflexie asupra subiectului am decis că există câteva teorii privind această tăcere suspectă.

  1. Prin tăcerea lor, respectivii intelectuali (mă refer la personalităţi ca Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu ) încearcă să minimalizeze atât efectul anunţului Regelui cât şi candidatura lui Radu Duda. Ipoteza ar avea sens în cazul în care Mihai ar fi o personalitate de a cărui opinie românii ţin cont, dar nu ne aflăm în faţa unei astfel de situaţii.
  2. Se află în stare de şoc şi nu îşi pot explica de ce Mihai a decis să sprijine candidatura total dăunătoare din punctul de vedere al idealului monarhic a lui Radu Duda. Şi aici cei care îl respectă pe Mihai nu ştiu dacă să dea vina pe vârsta înaintată a Regelui sau pe cine ştie ce afaceri încurcate ale familiei regale care au dus la şantajarea bătrânului într-un fel sau altul.

În ceea ce mă priveşte cea de a doua variantă pare mai aproape de adevăr. Este greu de înţeles decizia lui Mihai care după ce nu a fost în ţară la lansarea candidaturii la preşedinţie a propriului ginere, a susţinut o conferinţă de presă în care s-a declarat de acord cu intrarea în politică a acestuia. Dar în afara explicaţiilor pe marginea acestui gest (şi înclin să cred că nu vom avea parte de vreo explicaţie în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat aşa cum nu ni s-a dat nici o explicaţie oficială nici pentru neinvitarea lui Traian Băsescu la nunta de diamant a Regelui), susţinătorii monarhiei s-au văzut în faţa unui scenariu pe care nu-l credeau niciodată posibil: renunţarea lui Mihai la ideea de reinstaurare a monarhiei în România. Pentru că dacă un membru al Casei Regale decide să candideze la preşedinţie atunci nimeni nu mai poate pretinde că republica a fost instaurată în mod injust. Şi cred că această renunţare de facto a ideii de reîntoarcere la monarhie îi doare pe cei mai mulţi. Este sfârşitul unui vis, este sfârşitul unei idei pentru care au murit oameni în închisorile comuniste. Şi mai sunt confruntaţi cu o altă evidenţă:

Partida regala în politica românească post decembristă a fost extrem de slabă şi în momentul decesului lui Corneliu Coposu şi-a pierdut unul din cei mai lucizi susţinători. Iar „regaliştii” au suferit mai multe scindări tocmai datorită acţiunilor uneori de neînţeles ale Casei Regale. Nu vorbim aici de propaganda antimonarhie a regimului communist ci discutăm despre greşeli fatale făcute chiar de membrii Casei Regale. La prima lor vizita în România, în decembrie 1989, prinţesele Margareta şi Sofia nu vorbeau o boabă româneşte. Or asta a dat extrem de prost în faţa unei populaţii neinformate. Apoi căsătoria Margaretei cu un actor de mâna a doua nu a contribuit cu nimic la înălţarea ideii monarhiste în ochii opiniei publice. Comentând pe marginea nunţii princiare, scriitorul Nicolae Prelipceanu se declara dezamăgit în redacţia României Libere şi susţinea că poporul va lua în derâdere mariajul: „Uite cu cine se mărită fata Regelui”, a comentat cu năduf şeful secţiei de cultură al RL din acel moment. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Am sa închei într-o notă personală. Mă bucur că unchiul meu, marele aviator şi erou român al luptelor aeriene de pe frontul de est, comandorul Constantin Dacus Florescu, se afla în anticamera morţii şi nu i-a fost dat să vadă cum Regele căruia i-a jurat fidelitate în calitate de ofiţer al armatei române şi de care nu s-a dezis deşi ar fi putut să-şi păstreze rangul de ofiţer în noua armată populară, a abdicat a doua oară. Unchiul meu, Dumnezeu să-l odihnească, a plătit cu 17 ani de temniţă grea decizia de a fi un om de onoare şi de a-şi respecta jurământul pentru ţară şi Rege.

Clemy

17rosca_evz

Cornel Nistorescu, 27 aprilie 2009, 23:16

Figura bălaie cu privire de viţică muşcată de muscă a intrat repede în cultura urbană. Ba chiar şi în subconştientul tractoriştilor trimişi de criză pe la căsuţele lor modeste de la ţară, dotate cu antene de satelit şi cu bidoane de trăscău. Românul curios, bârfitor sau obsedat sexual deschide televizorul şi butonează. Pe cel mult al treilea canal, dă de Nutzy! Vale adâncă între ţâţe, ruj întins cu şpaclu, poşetă scumpă, pantof cu toc, picior peste picior (dar numai până în zona în care nu se zăresc şunculiţele), ce mai, vedeta şi dinamita naţiunii! Cultă foc, bogată cum puţini mai sunt în tranziţie, Nutzy S. P. schimbă maşinile albe şi scumpe, Merţ şi Audi şi altele din clasa premium, cum schimbă farmacistele chiloţii. O pereche pe zi! Pentru o fată plecată singură din Căcănaţii-Afumaţi este o mare performanţă. Chiar un succes story! Nutzy S. P. este leşinată după putere. A comandat cele mai scumpe, groase şi sofisticate cărţi din lume, din care să înveţe oarece teorie politică. Ştiţi cum le-a parcurs? A pasat pachetul nedesfăcut unei surate şi i-a zis: “Citeşte şi zi-mi şi mie ce este mai folositor şi mai interesant!” “Şi ce vrei să îţi fişez din ele?” “Cum să mă afirm şi cum să încalec puterea! Da’, mai ales, cum să ajung prima femeie preşedintă”, ar fi răspuns poreclita Spaima Puţii. “Da, iubito, dar pentru asta îţi mai trebuie şi cultură politică şi charismă!” “Hai sictir”, ar fi zis înfometata de sex şi politică. “Curul meu ţine loc şi de cultură, şi de charismă! Şi banii nu-s o problemă! Pe vremuri de-astea numai curvele se plâng de cash!” Nutzy are tupeu. Face priviri curgătoare către toţi care trădează agitaţie în pantaloni, e moartă după Louis Vuiton, Channel şi micul ecran. Şi ştie bine un lucru: să dai bine la bizon şi să apari peste tot. Poţi să zici ce-ţi trece prin curtea vecină! De exemplu, ea a lansat cu mare dezinvoltură, în mare vogă: “Să mutăm capitala României în Delta Dunării!” A fost prima ei mare iniţiativă turistică şi politică. Halim peşte proaspăt, luăm fosforul de la sursă şi-i ducem pe toţi ambasadorii într-un turism obligatoriu. Îi chemăm la recepţii şi la consultări diplomatice! Valorificăm complex o bogăţie naturală a ţării noastre, vin şi şefii de state la pescuit, tragem picnicuri în stuf şi câte altele. Pe deasupra, scăpăm de asfaltatul străzilor din Bucureşti. Acolo, toată lumea circulă cu barca! Ideea e super, pentru că nu ne mai trebuie nici bani să terminăm autostrada până la mare. O luăm cu barca pe canale şi pe urmă, cătinel – cătinel, pe lângă plaje, până la Mamaia. Partidul care o susţine pe Nutzy – Spaima Puţii (trebuie precizat că doamnele n-au niciun motiv de sfială sau de teamă, porecla duduii referindu-se pentru performanţă doar la organul sexual masculin) a şi trecut propunerea sa între proiectele urgente ale viitorului program de guvernare. Nutzy a lansat şi marea soluţie pentru ieşirea din criză. “Declarăm litoralul românesc zonă liberă de taxe (adică fără TVA şi impozite) şi deschidem cazinouri şi bordeluri de lux. În trei ani ne echilibrăm bugetul şi reducem datoria externă. Numai eu singură scot banii pentru terminarea autostrăzii Bechtel!” Nutzy – Spaima Puţii (pe cărţile sale de vizită scrie Nutzy – Spaima Putzy – consilier cu probleme de salvare naţională) mai are puţin şi va prelua frâul destinelor noastre atât de derutate de criza economico-financiară şi morală.

Preiau aici un post de la mine d’acasă, pentru că mi se pare important !
Dat fiind că pe câteva bloguri ale fraţilor noştri moldoveni si-a facut loc o anume productie video, la recomandarea lui Alex Cozer si a Vitaliei Pavlicenco, mi-am rupt o oră să văd respectiva „istorie crudă a Basarabiei”.

Autorul, un anume Vlad Pârău, spune în preambul:

„Multi cunosc elemente de cultura si civilizatie straina mai bine decât istoria propriului neam. Si este atât vina lor, dar mai cu seama vina noastra, a intelectualilor, care nu ducem o munca sustinuta de educare a maselor. Prea putine filme s-au facut pe tema Basarabiei. Se tace prea mult, atât din ignoranta, cât si din rea-vointa.

De aceea, am dorit sa fac un prim-pas, prin realizarea unui film despre istoria Basarabiei si a întregii Românii, o prezentare sumara, dar care puncteaza momentele esentiale si ofera atât explicatii istorice, cât si reprezentari cartografice, pentru o deplina lamurire asupra subiectului…”

Ce am văzut eu însă este cu totul altceva.

Imagini de voievozi, hărţi cu România mare, foarte mare şi extrem de mare, alti voievozi, muzica folk, unire, preoţi, texte pe fond verde, tricolorul, imagini din conflictele mondiale, victime, copii scheletici, tricolorul iar, muzica folk, câmp de cruci albe, harta Romaniei Legionare, Dumnezeu, copii cu lumânari, cranii, salutul nazist, tricolorul împreuna cu flamura verde la comemorari, arhanghelul cu sabia de foc, muzica folk, texte pe verde, „Heil”, tineri cu banderole neonaziste, flori, cruci….
Pe fundal cântă Vintilă, Şeicaru…Hruşcă… care mă îndoiesc că şi-ar fi dat acordul pentru asta, dar nu ridicăm acum problema copyright-ului că ne râd curcile.
Am selectat câteva imagini, ca să vă lămuriţi fără a fi nevoie să pierdeţi un ceas decât dacă vreţi într-adevăr să  vedeţi asta.
.

Ca realizare tehnică, se încadrează undeva în vacanţa de vară dintre grădiniţă şi şcoala primară, dar nu asta e problema.
Trec şi peste faptul ca cel puţin asupra câtorva imagini am îndoieli serioase ca ar ilustra zona şi momentele istorice la care fac referire.

Problema este penetrarea acestui gen de propagandă neonazistă în mintea celor din opoziţia anticomunistă de dincolo de Prut.
Iata cateva reactii de pe bloguri si siteurile unde este promovată drăcovenia :

– Filmul e super ! Bravo Vlad! Cat de bine ar fi daca in Moldova de azi ar gandi toti romaneste..
– ..sunt din R.M. si mie foarte trist cind privesc acest filmulet… Stefan cel Mare si ceilalti stramosi ai nostri au luptat pentru noi, iar acum in tara ramin putini care cu adevarat sunt romini, ….
– … filmul este super, multumesc…
-Filmul este magistral, exceptional.Adevarat! Bravo, bravissimo realizatorului Vladut. Ii multumim din suflet. Sigur stiam toate evenimentele pe de rost. Dar oare de ce nimeni pana acum, absolut nimeni nu s-a invrednicit sa faca un asemenea film? …
(www.basarabeni.ro)

– Aceasta comoara trebuie sa fie adusa la cunostinta fiecaruia ca sa stim de unde venim si unde ne ducem….
– e super as vrea sa stiu cine canta prima piesa din film e tare frumoasa lectia..
-…Filmul trebuie transmis din ce în ce mai mult tinerilor născuţi după 89.Aceste generaţii au piedtud şi pierd din ce în ce mai mult filile adevărului..
– BRAVO AUTORULUI ADEVARAT PATRIOT ROMAN SINCER SA VA SPUN MA IMPRESIONAT MULT FILMU SI CHEAR AM SI SCAPAT SI NISTE LACRIMI MERSY MULT AUTORULUI.
(www.voceabasarabiei.net)
….şamd.
E cât se poate de evident că în stadiul în care se află moldovenii acum, cu câteva asemenea lucrături şi o ceată de hăitaşi, poţi distruge credibilitatea opoziţiei mai mult decât a reuşit înscenarea lui Voronin de la Chişinău.
Dacă Voronin oferă lumii  imaginea opoziţiei anticomuniste cu mâna’ntinsă oblic sub flamura verde, se duce dracu’ toată munca lor pentru apropierea de valorile civilizaţiei Europei moderne.
Plecând de la premisa că de fapt cele 50 de minute NU au fost vizionate de fapt de propietarii blogurilor la care am facut referire, mi-am exprimat opinia, chiar uşor acidă, mai cu seamă la adresa doamnei Pavlicenco, a cărei carte de vizită obligă extrem de mult.
Nu e vorba numai de studii ci mai cu seamă că din poziţia unui (fost) parlamentar şi a celei de (tot fost) preşedinte al Partidului Liberal din Moldova, dumneaei este un nume în opoziţia politică anticomunistă a Moldovei.
Raspunsul pe care l-am primit însă m-a îngrijorat şi dezamăgit mai mult decât varianta unei gafe copilaresti. Eliminând alte arabescuri nesemnificative, cam aşa înţelege domnia sa să abordeze problema, la  atentionarea din comentul meu  :
  1. Vitalia Pavlicenco spune:
    26 Aprilie 2009, la 19:07 Pt viq

    Imi cer scuze, cind am intervenit a doua oara aveam in cap raspunsul dat lui Kosti, din care as fi selectat pt postarea dumitale fragmentul “Daca vi se pare ca fascismul lui Voronin este mai indicat decit elementele de legionarism despre care imi scrieti, judecati cum vreti. Noi avem libertatea de opinie. Si sintem metodic supusi genocidului de “nelegionarii” de la Kremlin.”

Încapaţânându-mă să plec de la premisa că e vorba doar de o greşeală pe care doamna refuză să o recunoască din orgoliu, şi dumneaei nu este de fapt o coadă de topor a comuniştilor, trag concluzia că e destul de uşor pentru propaganda comunistă să-şi bată joc de poporul ăla amarât, pe care-l duc de nas cu sentimente până dincolo de raţional.

E mult de mers din Moldova pâna-n lumea de azi. Nu ştiu dacă se vor descurca singuri.
Viq.

Eu personal îmi doresc o Societată Civilă puțin altfel decât este ea organizată în România în acest moment. O să enumăr mai jos care ar fi caracteristicile cele mai importante ce ar trebui să caracterizeze această Societate Civilă Europeană din România:

  1. Să pună viitorul european al României pe primul loc.
  2. Să fie formată din personalități care să se adapteze imediat la situația internațională, s-o înțeleagă și să propună direcții de acțiune ce sunt în trendul conjucturii internaționale și în avantajul României. Să fie ceea ce putem numi avangarda democrației în România.
  3. Memoria acestei Societăți Civile Europene să țină minte trecutul comunist, să-l fixeze, dar în același timp și cu multă forță să trăiască în prezent și să se gândească NUMAI la viitor. Să încerce să accepte situația din România comunistă de acum 30-40 de ani, așa cum a fost ea, și să găsească resurse pentru a gândi în viitor făcând planuri pentru dezvoltarea noastră ca națiune pentru următorii 50 de ani.
  4. Sa lupte pentru afirmarea femeilor în politica românească fără urmă de invidie pentru cele care deja au reușit s-o facă (cu foarte, foarte multă greutate și sacrificii personale).
  5. Societatea Civilă Europeană să fie capabilă de solidaritate și susținere în cazul în care un coleg de-al lor reușește, prin muncă să ajungă, într-un post politic binemeritat și să-l sprijine pentru ca acesta să poată să-și pună ideile în practică.
  6. Nu este neapărat nevoie ca reprezentanții noii Societăți Civile Europene să fie cei care au fost școliți de Fundația Soros pentru că, fără să vrea, aceștia vor promova politica celui care i-a sponsorizat.
  7. Să accepte ideea că trebuie să se perfecționeze mereu, să studieze mereu, să învețe mereu ceva nou, urmând diverse cursuri din diverse domenii care le pot deschide noi orizonturi și lărgi puterea de cunoaștere și de înțelegere a lumii extrem de complexe în care trăim.
  8. În acest sens salutăm înființarea Institutul de Studii Populare de către PD-L, și participarea ca voluntari a domnilor Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Theodor Baconsky, Ioan Stanomir, Tom Gallagher.

Suntem convinși că adunând laolaltă materia cenușie românească din țară dar și de peste mări și țări, vom reuși toți să ne croim ROMÂNIA EUROPEANĂ pe care ne-o dorim.

Despina

La Casa era încă lume destulă… ! Din întâmplare, am nimerit chiar la masa la care se aflaseră alde Suciu mai înainte, masa situată lângă faimoasa rezervă a marelui Jebi – Eugen Jebeleanu (care avea unul sau doi musafiri, mira-m-aş să nu fi fost şi Ileana Mălăncioiu, pupila maestrului, printre iei…). Eugen Suciu (un băiat mândru şi cocoşesc, actualmente patron al localului unde se petrece acţiunea de fatză…) răsufla pe nări ca un toreador, amică-sa îl privea pierită de admiraţie sau poate de frică ;), Romoşan Petru tot încerca să mă întrebe nu-ş ce, iar Dan Arsenie îmi explica disperat de ce nu poate şi să semneze: şi anume, pt că maică-sa, bolnavă de inimă, nu-l avea decât pe el… În aşteptarea ţalului, Suciu, neavând ce face, a apucat un cuţit din tacâm şi, forţându-i lama pe tăblia mesei, l-a frânt cu un trosnet clinchenitor. Bine că poetu’ găsise jucăria… ! 😉 El a apucat atunci şi celelalte cuţite şi, pe rând, a repetat figura. Scandalizat, marele Jebi, aflat la doi paşi, l-a admonestat atunci pe Suciu : „Domnu’ Suciu ! Să ştii că nu mă aşteptam de la dumneata ! Şi nici de la dumneata, domnule Romoşan !”. Romoşan, care până atunci fusese « împăciuitorul », s-a înfuriat : « Pardon, domnule Jebeleanu, daţi-mi voie ! » « Jebi » a sărit în picioare, aruncând scântei : « Nu-ţi dau nici o voie, domnule, nu vă permit ! Nu mă aşteptam ca nişte poeţi stimabili să se afle în compania a tot felu’ de inşi ! ». Suciu, imperturbabil, îşi vedea în continuare de jucăria sa. Romoşan, bâlbâindu-se de indignare, a dat să răspundă, însă i-a luat-o înainte Dan Arsenie, care a început să strige, aproape plângând : « Nu vă permit, domnule Jebeleanu, să mă faceţi ins ! Nu aveţi, tocmai dumneavoastră, autoritatea morală să mă judecaţi aspru ! Nu uitaţi că masa aceea şi alte favoruri vă sunt rezervate ! DE CE, maestre ?! », iar către subsemnatu, în gura mare : « Viorele, dă-mi să semnez, imediat ! » Eu însă eram concentrat asupra lui Suciu, care, în aplauzele întregului salon, tocmai frângea ultimu’ cuţit din tacâm… 😉 Mă gândeam că-n final poetu’ n-are decât să treacă la furculiţe, apoi la pahare, când ne-a salvat prozatoru şi dramaturgul Petru Vintilă, care ne-a adus o farfurie întreagă de cuţite, adresându-ni-se candid : « Vă rog frumos, frângeţi-le şi p-astea ! ». Atunci prietena lui Suciu s-a ridicat şi am fost nevoiţi s-o urmăm, deşi Arsenie şi cu Romoşan dădeau semne vădite că au chef de scandal… 😉

Un taximetrist vesel ne-a transportat pe toţi cinci spre locuinţa lui Suciu (sau a prietenei acestuia… ? n-aş putea să precizez). Pe drum, în timp ce restu trupei se străduia să înfiripeze un cânticel de bătaie, Arsenie îmi cerea cu insistenţă să-i dau imediat să semneze, iar eu îl rugam, îi repetam de fapt pt a nu ştiu câta oară, să aibă răbdare până dimineaţă, să lase, deci, ca hotărârea lui să fie avizată de generalu’ Noapte… 😉 (de fapt, dacă vă mai amintiţi, geanta cu Apelu nu se mai găsea la mine în acel moment, ci la Romulus Brâncoveanu, care urma să mi-o aducă a doua zi, la 7, la Drept). Când am descins la Suciu sau la amica acestuia (n-am nici cea mai vagă idee despre topografia locului), era destul de târziu. Gazda a pus un picup cu muzică spaniolă, iar trupa a început să danseze şi să cânte într-un ritm înfocat… 😉 Am priceput că toată gălăgia noastră din seara aceea era menită, pasămite, să ne acopere Frica ;), am zâmbit şi m-am dus la culcare, într-o cameră alăturată (bag seama acum că era un apart. de trei camere), nu înainte de a-i reaminti lui Dan Arsenie că la 7 tre’ să ne-ntâlnim la Drept, spre a-mi da răspunsu’ său… 😉

M-am trezit pe la 5,30 dimineaţa. Prietena lui Suciu, în timp ce îmi prepara o cafea, mi-a spus că Arsenie şi Romoşan plecaseră pe la 4. Am rugat-o să-mi explice cum se poate ajunge, din locul în care mă aflam, la Operă, lângă care se afla Fac. de Drept. Înainte de a pleca, am încercat să-l trezim pe Suciu, pt a-i comunica ultima parolă ;), dar a fost imposibil… 😉

Cu chiu cu vai am ajuns, în fine, la 7 fix, la Drept (intrarea din spate). Romulus se plimba nervos de colo-colo, pe culuarul din fatza bufetului, cu diplomatu meu în mână. Când m-a văzut, s-a uitat mai întâi în toate părţile, apoi mi-a înmânat geanta, ţinând-o ca pe un făraş cu jeratic şi zicându-mi precipitat : „Bătrâne, n-am văzut şi n-am auzit nimic ! Pa !” şi a zbughit-o pe scările Filosofiei (Fac. de Drept se află şi azi în aceeaşi clădire cu Filosofia, care, normal ;), se găseşte la etaju’ superior…) „Bey, stai puţin, pe Arsenie îl văzuşi p-aci ?” abia mai apucai să-i strig. „N-am văzut şi n-am auzit nimic !” a şuierat Romică, şi a pierit… 😉

L-am aşteptat pe Dan Arsenie circa o oră, în faţa bufetului, dar n-a venit. Pe la nouă fără ceva, înainte de a se da pauză, am intrat şi mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi (mi se pare) am luat şi un sandvish. Pe urmă, am ieşit în părculeţu din spatele Facultăţii, m-am aşezat pe o bancă de unde puteam supraveghea intrarea studenţilor, mi-am aprins o ţigare şi am aşteptat. Era o dimineaţă răcoroasă. Peste cămaşa subţire îmi pusesem un pulover de melană, dar tot simţeam frigul, mai ales că eram obosit. Am descoperit şi amănuntul că fermoarul de la prohab mi se defectase, penibil. Mă gândeam că Dan Arsenie poate va veni, cine ştie, deşi era mai mult decât probabil că, după ce se trezise, îşi reamintise de mamă-sa, bolnavă, şi de faptul că el îi era singura nădejde… Dar Istrate ăla (m-am întrebat) de ce dreak nu venise, baremi ca să-mi aducă exemplarul din Apel pe care i-l dădusem… ? Şi atunci mi-am amintit o chestie veche de vreo doi ani ! V-am mai spus că după ce citisem „Poemul de oţel” între lunedişti mă surprinsese plăcut pertinenţa comentariului făcut de Istrate ista, pe care nu-l remarcasem până atunci decât ca pe un frecventator regulat şi mut al Cenaclului. A doua zi după şedinţa respectivă, i-am împărtăşit părerea mea despre Istrate lui Călin Vlasie, la care acesta a ricanat : „Dă-l dracu’, mă, tu nu ştiai că ăsta e cântăreţ la Dinamo ?” Mie însă (care n-am crezut niciodată în bampiri capabili să sugă sângele copilaşilor), aluzia lui Vlasie mi-a intrat pe-o ureche şi mi-a ieşit pe alta; iar acum îmi revenea, diabolic, în minte… Am gândit : „După felul în care ne-am comportat aseară -dicolo de defecţiunea cu Istrate, pe care încă îmi era greu să-l banuiesc !-, ar trebui să mă aştept ca Securitatea s-apară din moment în moment… Pentru o clipă, m-am gândit să rup Apelul, însă mi-am făcut singur curaj : „Poate că dracu nu-i aşa de negru !”…

La 10,3o am ieşit de la Drept şi am luat-o pe Bulevard, în sus, spre Cişmigiu. Pe drum îmi spuneam că, oricum, nu va mai dura mult până când Băieţii mă vor acroşa. „Trebuie -gândeam- să întrerup acţiunea de colectare a semnăturilor şi să expediez imediat materialul, aşa cum e ! Baremi de-aş putea ajunge neobservat şi cât mai repede la Piteşti, la Vlasie !”
La intersecţia cu Brezoianu, am luat-o la stânga şi apoi am urcat spre Telefoane. Am intrat în WC-ul de vis-a-vis şi, timp de circa 20 min, am încercat să-mi repar, într-o cabină, fermoaru de la prohab (aceste amănunte desigur penibile sunt necesare, ele îşi vor dezvălui rostu, treptat, mai încolo). Am reuşit. După ce am îmbucat ceva la repezeală în pasaju Majestic, am pornit-o spre zona Leu, de unde urma să iau autostopu pt Piteşti. Drumul spre Leu l-am facut pe căi teribil de întortochiate, pe jos sau cu diferite mijloace de transport în comun, folosind tot felu de stratageme pentru a-mi putea da seama dacă sunt sau nu filat (ocazie cu care mi-am descoperit instincte „conspirative” de care habar n-aveam !), dar n-am sesizat nimic suspect. În jurul orei 15,oo, una dintre maşinile cărora le făceam semn m-a îmbarcat pentru Piteşti; şoferul era un ins spre 70 de ani, iar maşina un model desuet, o pobedă sau cam aşa ceva. La început, n-am exclus posibilitatea ca tocmai ăla să fie bampiru de care mă ferisem din răsputeri până atunci ;), însă treptat, din discuţii şi din alte semne ce le credeam indubitabile, am dedus că omu nu este decât ce pare a fi. Dar, în momentul în care, pe la jumătatea drumului, am obervat cum o maşină sport elegantă şi rapidă, care până atunci păruse a merge liniştită în urma noastră – în timp ce maşinuţa ne-ar fi putut depăşi fără probleme -, întoarce brusc pe autostradă şi-o ia vijelios înapoi, spre Bucureşti, mefienţa mea faţă de sofer a crescut din nou… 😉 Paranoia era în floare, normal…;)

Am ajuns la Piteşti în jurul orei 17,oo şi am coborât, din întâmplare, chiar în preajma locului în care stătea Vlasie. Bineînţeles că n-am mers direct la acesta, ci (după ce m-am asigurat, încă o dată, cum am putut, că nu sunt urmărit) i-am dat un telefon din gară. Călin s-a bucurat să afle că sunt în Piteşti şi m-a invitat la el. I-am spus că din păcate sunt doar în trecere, între două trenuri, şi că aş vrea numai să ne vedem un pic (mă gândeam că ar fi neloial să-l implic pe Vlasie – în cazul că aş fi fost totuşi filat fără să-mi dau seama-, înainte ca el să ştie despre ce-i vorba). După ce a venit (începuse să se însereze), i-am propus lui Vlasie să mergem în oraş să bem o bere. „Păi, dacă nu te grăbeşti, hai mai bine la mine, om găsi acolo ceva de băut”, s-a mirat el. „Nu e vba de băutură – i-am replicat pe un ton prăpăstios-, ci de altceva. Vreau doar să stăm de vba, mey”. „Şi de ce nu la mine ?” continua el să se mire. „O să vezi de ce”, i-am zis, iar el nu înţelegea nimic… 😉 Am luat un autobuz şi am mers la o grădină de vară din centru. Am scos Apelul semnat şi i l-am dat. Vlasie l-a citit dintr-o suflare, apoi m-a întrebat: „Ce vrei să faci cu ăsta?!!”. „Vreau să ajungă Dincolo. Îţi aminteşti că odată mi-ai spus că ai un amic în Israel, care ar putea să facă o treabă ca asta ?” „Eşti sigur că vrei într-adevăr acest lucru ?” m-a întrebat el. „Tu semnezi ?” 😉 l-am întrebat, la rându-mi. „Nu ! În orice caz, nu înainte de a vorbi cu ăştia de la Bucureşti, cu Suciu şi cu ceilalti !”, mi-a răspuns Vlasie şi s-a ridicat : „Hai la mine, să-mi povesteşti totul !”

După ce i-am relatat (la el acasă) întâmplările pe care de-acum le cunoaşteţi, Vlasie mi-a repetat punctul său de vedere : nu semnează până nu vorbeşte personal cu ceilalţi. «Dar îţi iei angajamentu de a trimite Apelu dincolo, indiferent dacă îl semnezi sau nu ?» l-am întrebat. «Da», mi-a răspuns Vlasie. I-am lăsat atunci exemplarul semnat al Apelului, precum şi copiile a vreo 50 de scrisori pe care subsemnatul le trimisesem, începând din iulie 1979, lui N. Manolescu şi altora; am convenit, de asemenea, următoarele : 1. Vlasie va pleca urgent la Bucureşti pentru a-i contacta pe cosemnatari şi, eventual, spre a mai găsi şi alţii ; 2. până cel mai târziu vineri, 10 oct.1980 (în acel moment era miercuri, 8 oct.1980, ora 22), eu trebuia să dau un semn telefonic de viaţă la Piteşti ; 3. dacă nu telefonam până cel mai târziu la ora convenită, însemna că am fost arestat şi, în acest caz, Vlasie avea obligaţia să expedieze imediat Apelul, indiferent dacă până atunci îi va fi contactat sau nu pe cosemnatari, ori dacă el însuşi ar fi semnat sau nu, căci -am fost de acord amândoi- numai difuzarea Apelului în străinătate mi-ar fi uşurat, întrucâtva, situaţia mea de captiv al Securităţii ; 4. la rândul meu, mi-am luat angajamentul de a nu divulga (dupa difuzarea Apelului) numele expeditorului ; trebuia să găsesc o explicaţie oarecare, de exemplu că am scos documentul din ţară printr-un străin inomabil…

Am plecat din Piteşti pe la 3,oo, cu un personal, şi am ajuns în Slatina pe la 6,oo. De aici, am luat autobuzul pe Valea Oltului până la Izbiceni, unde am ajuns pe la 9,oo. De cum m-a văzut, secretara CAP-ului (secretara-dactilografă, vreau să zic, Melania), mi-a comunicat că şefu’ oficiului juridic al UJCAP Olt , nea Mustaţă, mă căuta la telefon de vreo doua zile, insistent, cu indicaţia ca în momentul în care apar să las totul şi să mă prezint urgent la UJCAP, la Slatina, deoarece are să-mi transmită sarcini de serviciu importante. I-am spus Melaniei că atât nea Mustaţă, cât şi asistenţa juridică din zonă n-au decât să aştepte decizia liberului meu arbitru, din moment ce nu mă plătiseră de vreo două luni (săracele ceapeuri, n-aveau bani în contul de la bancă). Am urcat apoi în chilioara din pod şi am început să citesc o carte pe care o împrumutasem de la Vlasie, «Doctor Faustus» de Th. Mann. După amiază, profitând de vremea însorită, mi-am spălat pantalonul (care ajunsese de un alb incert) şi cămaşa în Oltul ce trecea prin spatele curţii ceapeului, cu care ocazie am făcut şi o scaldă în apa destul de rece, totuşi, în octombrie. Seara, m-am pregătit pentru plecarea la Slatina: am pus în geantă exemplarul care îmi mai rămăsese din Apel (se înţelege că nu puteam să-l scap de sub ochi), pe «Doctor Faustus», precum şi lucrurile cu care umblam în mod obişnuit la mine : diverse manuscrise aflate în faza de finisaj perpetuu 😉 şi Noul Testament (ediţia Gala Galaction). Am făcut apoi un pic de ordine prin cameră, arzând în sobă diverse indigouri şi hârtii de prisos, după care m-am culcat (vorbisem cu paznicul să mă scoale la 4,oo).

Vineri, 10 octombrie 1980, orele 4,45, m-am urcat din Izbiceni în autobuzul de Slatina, cu sosire în staţia terminus în jurul orei 8,oo. Pe drum, am avut însă două pene de cauciuc şi alte opriri intempestive (care pt mine erau semne că voi fi implicat curând într-un eveniment neobişnuit !), aşa că am ajuns la Slatina abia pe la 10,oo. Lectura mea din «Doctor Faustus» (ed. Muzicală, Bucureşti, 1975) avansase pâna la pag. 258 fix ! Am închis cartea (pe întrebarea eroului, în faimoasa scenă a întâlnirii cu Diavolul : „Chi e costa ? – cine-i acolo?”) şi am descins în capitala Oltului într-o frumoasă zi de toamnă. Cum „semnele” pe care le primisem pană atunci fuseseră indubitabile şi puternice (n-am greşit niciodată în aşa-ceva !), eram teribil de curios să văd ce-o să se întâmple… În drum spre UJCAP, m-am aprovizionat cu un sfert de kil de parizer (încă mai era comestibil) şi o juma de pâine, pe care le-am înghesuit în diplomatu’ de vinilin. La 10,3o punct, m-am prezentat în faţa lui nea Mustaţă (şeful de atunci al oficiului UJCAP Olt, fost procuror prin anii 50, un moş simpatic şi cam petrecăreţ) cu întrebarea : «Ce-i, bre ? Care-i problema ?». «Aşteaptă-mă aci !», mi-a zis bătrânul şi a ieşit imediat din birou. A revenit peste o jumătate de oră. «Du-te la tovarăşul preşedinte !» mi-a cerut scurt.

Tov. preşedinte al UJCAP Olt (în acelaşi timp şi secretar al comitetului judeţean de partid, însărcinat cu probleme agrare) era unu’ Gh. Dinescu. Mă şi miram: ăsta nu mai stătuse niciodată de vorba cu noi, pulimea de jurişti ai UJCAP-ului, o formă fără fond, acolo… M-a primit în picioare, la birou, iar lângă el, tot în picioare, doi tipi pe care nu-i mai văzusem până atunci : unul măsliniu, cu o privire vioaie, iar celălalt nu ştiu cum. «Tov. AVe, da ?» m-a întâmpinat Dinescu şi mi-a întins mâna. «Ce mai e pe la Izbiceni ?» a continuat cu o voce amabilă. «Ce să fie ? Bine…», i-am răspuns (măsliniul mă cerceta cu un zâmbet larg şi părea f. curios). După ce mi-a mai adresat câteva cuvinte neutre, Dinescu a zis : «Tov., dânşii sunt de la SINDICAT şi-ar vrea să stea de vorba cu dta într-o problemă». «Doar câteva minute», a precizat măsliniul, cu nelipsitu-i zâmbet larg de pe faţă. «Sigur că da…!» am răspuns (şi, febril, mă străduiam să-nţeleg ce dreak se întâmplă !). «Poftiţi !» le-am zis. «N-ar fi mai bine să discutăm la noi, tov A…? Suntem cu maşina, aşa că în cel mult 30 min. vă aducem înapoi. Ce ziceţi?” m-a consultat măsliniul, mereu zâmbitor. «Perfect ! – a conchis Dinescu- Tov., după ce terminaţi cu dânşii, treci şi pe la mine, da ?», şi mi-a întins mâna : «Bună ziua !»

Începusem să coborâm treptele de la etajul patru, al UJCAP-ului (actualmente, sediul prefecturii Olt), cand mi-am adus aminte de geantă. «O clipă, le-am zis ălora, mi-am uitat geanta !», iar până să apuce ei să reacţioneze în vreun fel, m-am întors şi am intrat în biroul lui nea Mustaţă, de unde am revenit cu diplomatu în mână. «E-n regulă !», le-am zâmbit tipilor, iar ei mie, cam forţat de data asta (sau mi s-o fi părut ? ;)). Maşina ne aştepta la scară. Circa 5 min., cât a durat drumul, discuţia a fost de complezenţă. Am intrat apoi în curtea unei clădiri oarecare pt mine (Slatina imi era cvasinecunoscută pe atunci) şi am tras la un peron. Ne-a întâmpinat un ins la fel de oarecare, care a schimbat câteva vorbe (aparte) cu cei doi. Am urcat la etajul clădirii, unde am fost rugat să aştept «un moment», într-un hol larg. Am tras cu ochiul prin jur : pe jos, un covor corect, iar în rest nimic, decât obişnuitele extrase din predicele Tovului şi fotomontaje, pe pereţi. Un lucru însă mi-a atras imediat atenţia, mi-a sărit în ochi ca un tigru : cuvantul «SECURITATE», comun tuturor citatelor alea ! (în aceeaşi microsecundă am realizat că în extrasele similare, aflate inclusiv pe holurile instanţelor judecătoreşti sau la procuratură, pe unde mai întâlnisem predicile astea, nu se pomenea niciodată expresia «organe de securitate», deşi citatele erau tot din cuvântările Tovului despre organele chemate să aplice legea, în genere) ! Am simţit cum mi se electrizează părul de pe braţe: „CHI E COSTA?! – Cine-i acolo?!”, m-am întrebat înfiorat, ca ierou’ din Dr.Faustus…;), însă în clipa următoare subconştientu’ mi-a scos imediat Trecutu’ din priză, autoanesteziindu-mă complet, aşa că atunci când măsliniu’ m-a condus într-o cameră şi mi-a spus să aştept acolo, eram relativ liniştit şi zâmbeam chiar mai larg decat iel…;)

Noul loc de aşteptare mi se păru de o sobrietate cam prea de tot cazonă… 😉 : parchet, o masă, două scaune, şi atât. Nu m-am putut reţine să gândesc că, faţă de «faima» lor, băieţii locuiau destul de modest… 😉 M-am căznit apoi să improvizez un mic plan de bătaie pt ce va urma, însă după 15 secunde m-am lăsat păgubaş, din două motive : 1. nu ştiam ce ştiu «ei» ; 2. de obicei, socoteala de acasă nu se potriveşte la tîrg… Am lăsat deci totul pe seama «calculatorului» de care dispuneam, a fantaziei mele de poiet ; tot ce am gândit în acele momente când mă pregăteam să dau piept cu Bampiru a fost un Pater Noster apelat insistent, somat cu rugăciunea fierbinte de a avea grija ca robu’ calculatoru’ său Ave Padina să nu fie stricat (din punct de vedere «tehnic», evident), să n-adoarmă…

(va urma)

POVESTEA LUI AVE
Episoadele anterioare :

Pagina următoare »