Inainte de a extinde firul amintirilor, e cazul sa fac o precizare. Ati remarcat ca subsemnatu localizez nasterea Apelului in septembrie 1980 .

Insa, dupa cum stiti, in august 1980 se pornisera evenimentele din Polonia , din tumultul carora a aparut Solodaritatea lui Walesa, si atunci se ridică intrebarea (pe care securistii nu mi-au adresat-o niciodata in mod direct, dar vedeam ca le sta pe buze) daca intre aceste evenimente si Apelul meu a existat vreo legatura cauzala. Raspunsul este NU.

Apelul catre Europa concretiza un protest de o cu totul alta factura ideatica si chiar ideologica decat aceea careia i-ar fi putut fi subsumate revendicariele muncitorimii poloneze din august 1980.
In timp ce Apelul meu isi lansa cu precizie sau in orice caz cu avant initial indubitabil sageata clar anticomunistă
(cu referire exacta la dezastrul produs de Monstrul Colectivist in Romania), ceea ce il singularizeaza, dupa stiinta mea, intre actiunile de protest inregistrate in Est dupa 1960, sa zicem,
Solidaritatea a debutat, in esenta, cu un pachet de cereri sindicaliste, fara a pune in discutie sistemul constitutional existent si cu atat mai putin regimul comunist sau ideologia acestuia. De altfel, la data scrierii Apelului meu, habar n-aveam, pe bune, de intamplarile din Polonia, caci nu mai ascultasem Europa Libera de la cutremurul din 77, iar de la altcineva nu puteam spera sa aflu ceva in sihastria in care traiam.

Am scris Apelul intr-o transa furibunda, noaptea, timp de aproape o luna, in chilioara mea de la CAP Izbiceni (de fapt, „camera oficiala” a CAP-ului, aflata in podul sediului acestei unitati, fosta casa boiereasca a familiei dinspre mama a poetului Virgil Carianopol, Riosanu), in completa izolare de oricine (nu coboram decat pt a-mi procura un minimum de hrana sau informatii de servici) ; seara, dupa ce pleca toata lumea, ii ceream paznicului sa-mi aduca masina de scris in pod, caci am de batut niste acte importante , n’aşa? iar dupa ce nea Stancu inchidea usa (sau nea Coderie , caci erau doi paznici de noapte, care faceau cu randul), incepeam sa „trag” la mitraliera
tip Consul . Despre ispravile Solidaritatii n-am auzit decat prin noiembrie 1980, daca nu chiar mai tarziu.

Imediat dupa ce am finalizat Apelu (la inceputu lui octombrie 1980), am plecat la Bucuresti pt a colecta semnaturi . In ce priveste modalitatea propriu-zisa de scoatere peste granita a documentului, marturisec sincer ca nu ma gandisem pana atunci la asaceva… ! : febrilitatea de care eram bulversat depasea cu mult in acele momente luciditatea mea… Mi-am amintit totusi (inainte de a porni spre Bucuresti) ca un prieten scriitor din Pitesti, Calin Vlasie (actualul patron al editurii „Paralela 45”, care nu mi-a publicat nici o carte…;)), imi spusese odata ca, daca as avea ceva de trimis dincolo (de exemplu o carte ), as putea-o face printr-un cunoscut de incredere de-al sau… In privinta semnaturilor, nu-mi faceam griji ; desi nu stiam precis la cine voi merge pentru adeziuni, eram sigur ca pana la urma voi aduna destule ; Paul Goma nu avusese nici el prea multe, la inceput, iar demersul sau ar fi aparut, la rigoare, ca o grenada de manevra, in comparatie cu bombardeaua noastra… 😉

Luni, 6 octombrie 1980, orele 18 trecute fix, n’asa? am intrat in incinta Casei Studentilor din Bucuresti (fosta „Grigore Preoteasa”, de pe Plevnei), cu gandul sa tatonez printre membrii Cenaclului de Luni … Am aflat insa ca sedinta din seara aceea a cenaclului se contramandase (din nu stiu ce motiv), sau cel putin asa am inteles eu, lucru de care bucurestenii grupului aveau cunostinta, probabil, asa ca, desi am mai asteptat vreo jumatate de ora, n-a mai venit nici un cenaclist important, in afara celor cativa din caracudă , pe care-i gasisem acolo. Printre acestia, l-am recunoscut si pe unul, Istrate , un tip cu care nu vorbisem absolut niciodata pana la data aia, dar care imi placuse atunci cand, intr-una din sedintele Cenaclului, se referise (in premiera lunedista) la textitatea „Poemului de oţel”si debitase si alte sagacitati simpatice. Fara sa stau prea mult pe ganduri, am extras din diplomatu’ de vinilin un exemplar al Apelului si m-am prezentat cu el in fata ipochimenului : „Bey, Istrate, fii atent ! Nu pune intrebari inutile ! Ia colea aceste hartii, citeste-le, vezi ce-i de facut cu iele, dar maine, 7 octombrie 80, orele 15 fix sau cand iti convine, mi le aduci, semnate de tine sau ba, la ceas la Universitate, de acord ?”. Uluit-amuzat, Istrate mi-a raspuns „Da !” , si cu asta basta… Pe urma, a venit amicu’ Romulus Brancoveanu (impozantu universitar si politolog de azi), cenaclist de prima mana si student (pe atunci) la Filosofie, la care am mas in noaptea aceea. Romică (de fel din Alexandria si care, cand era pilit, se lauda ca e din neamu lu insusi Brancovan …) statea la gazda, intr-un spatiu de 2/1, asa ca nu pot sa-mi inchipui cum dreak voi fi incaput io acolo, in afara de faptu ca mai trebuia sa intre si el… Bineinteles ca noaptea n-am facut decat sa intoarcem Apelu’ pe toate partile si sa evaluam perspectivele actiunii . Romulus era gata sa parieze ca nu voi gasi nici un nebun care sa semneze, caci uitai sa va spun ca el, atunci cand l-am intrebat daca merge cu mine, a refuzat ingrozit…

A doua zi, dupa ce ne-am vanturat cateva ceasuri prin oras, iar poi pe culuarele Filosofiei , am poposit, la orle 18 fix, la Madame Candrea (restaurantul scriitorilor). Aci ne-am intalnit cu Angela Marinescu & Sergiu Filip (Paul Daian , cum se numeste ca poiet… ;)), pe care ii contactasem in prealabil prin telefon, si ne-am asezat la o masa chiar in mijlocul salii… La 19 si un minut, constatand ca Istrate al meu (pe care il asteptasem la Universitate in zadar) se afla deja in mare intarziere, am scos din servieta primul exemplar al Apelului (semnat : Viorel Padina ) si l-am inmanat poetissimei Angela : „Citeste si da-l mai departe !”, i-am zis… 😉 Dupa ce a citit, Angela Marinescu mi-a cerut un pix si a semnat !… Sergiu Filip, dupa ce a vazut si el despre ce-i vorba, a vrut de asemenea sa semneze, dar a fost oprit de Angela : „Tu nu !” (cica pentru ca avea „legitimatie” cu banderola rosie, de sonat…;)). Atentia enoriasilor de la bisericutele literare din jur era deja fixata spre masa noastra, unde Angela Marinescu se straduia sa-l convinga pe Sergiu Filip sa NU semneze, iar Romulus Brancoveanu nu ne scotea din aventurieri, sinucigasi, nebuni etc., aproape in gura mare… Ne-am uitat in jur, sa vedem la cine am mai putea apela. Trebuie sa spun, de altfel, ca bomba era plina ochi de scriitori contemporani, inclusiv de multi dintre cei ce astazi sunt glorificati ca victime, n’asa? ale ceausestilor (Fanus Neagu, Dinescu si gasca, biensur… ), dar care pe vremea aia, deoarece inca nu-si descoperisera vana decemvrista, se supuneau supliciului de a publica, nefericitii, carti dupa carti, iar ca sa-si exorcizeze stressu enorm indus de Cabinetu Doi , dadeau cu undita, straveri intregi, in balta de la Mogosoaia (Casa de Odihna a Scriitorilor)… „Uite colo un tip – ne-a zis Angela -, ma duc la el !” N-am retinut cum il chema pe ins (era redactor la Contemporanu, par-mi-se), dar dupa un timp a venit cu Angela Marinescu la masa noastra si mi s-a adresat : „Dle, chestia imi place, dar ce garantie am ca va ajunge dincolo ?”. „Dle, i-am raspuns, inţepat, chestia e daca semnezi ori nu, restu’ nu te priveste pe dta !”. „In acest caz, nu semnez !” a replicat omu, iar in timp ce se ridica a adaugat : „Pacat, ti-as fi putut aduce si alte semnaturi serioase !”. „Nu-i nimic !” i-am zambit… Angela Marinescu s-a aratat excedata de modul in care ii respinsesem protejatu’… „Si apoi – s-a rastit poeta Electrei … la mine -, daca tot ne vei fi lider, nu crezi ca ar trebui sa te tunzi, c’asa nici nu se stie ce sex ai…?”.

Atunci l-am zarit ceva mai incolo pe Eugen Suciu , un baiat ce tocmai scosese o prima carte de succes si in care insusi Ion Caraion vazuse o posibila traiectorie a Poetului… ; il cunosteam pe Suciu de la inevitabilul Cenaclu de Luni, unde aparuse de cateva ori in compania Angelei Marinescu (dar acum erau certati, intelesesem). Am luat Apelul, m-am dus la Suciu, l-am batut pe umar si i-am zis : „Ia citeste, bey !”. „Eroare!” m-a intampinat Angela, cand am revenit. „Las’ pe mine!” am zambit… Tragand cu ochiu’ spre masa lui Suciu, am vazut ca toti cei de acolo ( Dan Arsenie, Petru Romosan si prietena lui Suciu, pe care nu stiu cum o chema) citeau Apelul… Dupa 10 minute, m-am dus la Suciu, iar acesta mi-a intins textul peste umar, fara macar sa se intoarca : il semnase ! „Extraordinar !” a murmurat Angela, iar Sergiu : „Asta da semnatura !” si a semnat si el (Angela n-a mai zis nimic…). Am certitudinea ca in acel moment jumate din bomba (si erau poate si 50 de insi acolo) banuia deja ce se intampla !… M-am intors c-un zambet larg catre Romulus : „Tu ce mai astepti ?”, la care descendentu lu Brancovan s-a ridicat infrigurat, dar imediat s-a asezat : „Sunteti nebuni !” a exclamat, privindu-ne inveselit si speriat…

Cei patru de la masa lui Suciu iesisera si ne-am dupa ei. Ne-am oprit alaturi, la Podgoria , pentru sfat… Angela Marinescu (aparent fara nici o pricina) era insa pornita rau pe mine. Nu stiu ce dreak i-am zis la un moment dat lui Sergiu, caci poeta, ca o leoaica, mi-a sarit in cap cu un set de cuvinte indescriptibile… 😉 Mi-a cerut sa-i sterg „imediat” de pe lista, pe ea si pe amantu-sau (Sergiu) ; acesta insa imi facea semn cu ochiu’ ca sa n-o bag in seama… La masa noastra a venit la un moment dat Tudor George, faimosu’ „Ahoe”, pe care il lasasem la Madame Candrea strigandu-si sloganu’ de pomina si alte lozinci anticeausiste in gura mare, uit burlesc pe mese, dar evident ca nimeni su se speria de aiaste vbe infricosatoare, fiindca, se pare, toti stiau ca tipu e un provocator… Sosind la masa noastra, Ahoe s-a prezentat zgomotos si teatral, atragand atentia contrariata a intregului local, apoi s-a intors expres catre mine : „Domnul ?- zice -, n-am retinut numele… !” „Lasa, bey, i-am replicat nu conteaza… Noi stim ca tu esti Ahoe, si cu asta basta… !” „Domnu’ – zice – arata ca un nobil indian furios… ! ; si, de altfel, mumos… !” Atunci ne-am ridicat sa plecam. Spre iesire (dar aflandu-ne inca in local), Eugen Suciu s-a izbit deodata de un tip, pe care l-a insfacat una-doua de guler si i-a strigat : „Ce vrei, bha, securist imputit ?! Ati si aflat ?!”, dar, la interventia lui Romosan si Arsenie, l-a lasat in pace. Omu’ (ca o fi fost sau nu securist, habar n-am !) ramasese ca si blocat!… Am profitat de invalmaseala si i-am pasat diplomatu lui Romulus Brancoveanu, soptindu-i: „Fugi acasa! Ne intalnim maine, la 7, la Drept, in fata bufetului !”. Romulus a luat geanta si a tulit-o, iar eu, Suciu, prietena acestuia, Arsenie si Romosan am pornit-o din nou spre Casa Scriitorilor, in timp ce Angela si Sergiu s-au retras discret… Spiritele erau incinse… !

(va urma)

Vezi si: episodu 1

Anunțuri