În multe din tinerele republici de pe glob sunt frecvente şi acum răfuielile între triburi care,uneori, degenereaza în lovituri de stat şi în războaie civile.
Îmi vine in minte o scenă dintr-un documentar despre un asemenea episod petrecut cu ani în urmă în Angola: bărbaţi de toate vârstele dar şi mulţi puşti, debordau de bucurie în timp ce li se distribuiau arme dintr-un camion. Arme cu care, fireşte, urmau să-si împuşte nişte compatrioţi, fireşte în numele dreptăţii !

Duşmanii, nişte angolezi care şi ei aveau dreptate, se pregăteau de confruntare în acelaşi mod. E, cumva, cineva dintre noi în care să nu existe dorinţa de dreptate? Cineva care să nu aibe în stoc nici o frustrare, un strop de mânie, ceva resentimente? Justiţiarismului îi prieşte mai cu seamă atmosfera reactivă din societăţile dezechilibrate, din statele slabe şi corupte.

Locurile în care justiţia e umilită. Unde e captivă şi ţinută în lanţ, dacă se poate. Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă!

Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea.

Justiţiarismul din realitate nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Cel mai adesea e rodul unor orgolii exacerbate, activate de anumiţi stimuli. Din nefericire, justiţiarismul, indiferent de motorul care-l pune in mişcare, oferă fundamentul perfect pentru manipulare şi manipulatori.

Revoluţia din decembrie poate sluji ca studiu de caz. La fel şi mineriadele. Desigur in zona civilizaţiei de tip european lucrurile stau altfel decât în regimurile republicilor din lumea a treia. Totuşi şi aici, cu cât societăţile sunt mai roase de ineficienţă şi corupţie, mai nevrotice şi mai lipsite de imunitatea dată de democraţia consolidată, devin un mediu mai hrănitor pentru justiţiarism.
În societate se instalează arbitrariul, confuzia şi, mai ales,lipsa de încredere. Pe acest teren justiţiarismul devine promotorul individualismului, desigur în numele colectivităţii. A subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe.

Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul indispensabil unei construcţii comunitare. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului. Întreţine conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare natura intereselor din spatele lor. Eforturile de recuperare, reconstrucţie şi refacere comunitară au de suferit. Societatea se repolarizeză. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa, răbdarea. Refuză să construiască, să se construiasca pe sine. Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie.

Niciuna din aceste stări nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile.Uneori, fără să-şi dea seama e împins să facă asta. Şi o face fiindcă e slab. Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu.

Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele)n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel. Aparent, colectarea frustrărilor, resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar.
Numai ca e exact invers: reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată, odată-n plus, societatea. O societate ale cărei energii, a carei libertate de opinii, se îndepărtează tot mai mult de la construcţia statului de drept, de la solidaritatea comunitară, într-o absurdă şi nocivă încăierare, fără reguli şi fără învingători.

În România, opiniile critice adesea excesive, venite dinspre opinia publică, justificate, din păcate, de lipsa de vlagă a metabolismului statal parazitat de corupţie, aburesc încă, oglinda democraţiei. Riscul confiscării lor pentru a fi folosite de interese oculte, sub masca justiţiarismului, ar trebui înlăturat prin susţinerea, ca societate civilă, a reformării justiţiei.

Pentru că primatul justiţiarismului în faţa justiţiei ar dovedi nu voinţa societăţii civile ci lipsa ei.
(Nora)

Anunțuri