sanuplecamtoti-coperta

Sa nu plecam toti odata – Sanda şi Vlad Stolojan – Humanitas, 2009

Sanda Stolojan s-a născut în 1919 la Bucureşti într-o familie de diplomaţi şi scriitori (a fost nepoata lui Duiliu Zamfirescu). A luat bacalaureatul în 1937 la Paris şi a absolvit în 1943, la Bucureşti, Facultatea de Filologie. S-a căsătorit în 1942 cu Vlad Stolojan Filipescu. În 1949 a fost condamnată împreună cu soţul ei pentru „acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei”. În 1961 a fost răscumpărată, alături de Vlad Stolojan şi fiul lor, Nicolas, de rudele din Franţa şi s-a stabilit la Paris ca refugiat politic. În urma unor studii la Ecole des Hautes Etudes Commerciales, a început în 1965 o carieră de interpret, inclusiv de interpret oficial al preşedinţilor Franţei, de la Charles de Gaulle până la Francois Mitterrand, în relaţiile lor cu România. În perioada 1975-1980 a fost preşedintele Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris, fiind distinsă în 1989 cu Diploma de Onoare a American-Romanian Academy pentru remarcabila sa activitate în domeniu. De asemenea, a făcut parte din comitetul literar al revistei Esprit. S-a stins din viaţă în 2005, la Paris.

„Prima, adevărata cotitură a avut loc odată cu revolta din Budapesta, pe care am întîmpinat-o, ca toţi românii, cu un sentiment nou, cu o uriaşă respiraţie de libertate. Cu ocazia evenimentelor de la Budapesta, în toamna lui 1956, ceva s-a mişcat, o adevărată speranţă a străbătut, pentru o clipă, destinul românilor. La frontierele noastre, alături de noi, într-o ţară vecină, se întâmplau lucruri de neînchipuit. Pentru prima dată, am avut senzaţia că ceva se putea schimba, că adevărul avea, poate, să dovedească minciuna în care trăiam.

Urmăream, ca toată lumea, desfăşurarea dramaticelor zile din Budapesta, cu urechea lipită de BBC, post ascultat în surdină la aparatul nostru de radio. Bineînţeles, ziarele româneşti nu suflau o vorbă despre ceea ce se petrecea cu adevărat, ci doar pentru a anunţa cum contrarevoluţia era pe cale să fie înăbuşită. Dar oamenii vorbeau, ştirile circulau pe şoptite. Ca întotdeauna într-o ţară zăvorîtă de supravegherea politică, cel mai mic zvon lua proporţii. Într-o zi de octombrie, cineva cu relaţii la Ambasada Statelor Unite ne-a adus pe ascuns un număr din revista Life, consacrată în întregime revoltei maghiare. Fotografia arăta, în sfârşit, adevăratul chip al evenimentului extraordinar pe care noi încercam doar să ni-l închipuim: populaţia maghiară trăgînd asupra Armatei Roşii, pe străzile Budapestei, dărâmând statuia lui Stalin, dând foc sediului Partidului Comunist, arzând pancartele şi lozincile. Îmi amintesc de fotografia unui om care escalada un felinar pentru a smulge o pancartă cu secera şi ciocanul de pe faţada unui imobil. Acest număr din Life a jucat un rol neaşteptat în viaţa noastră. Doi ani mai târziu avea să folosească drept probă în procesul lui Vlad, pentru a dovedi vinovăţia lui ca huligan şi agitator.

Vreme de mai multe zile, regimul din România a fost foarte înspăimântat în faţa mişcărilor ce luau fiinţă în sânul populaţiei, mai ales printre studenţii Universităţii din Cluj. Atât de tare, încât unii înalţi demnitari ai regimului au căutat ascunzători, pentru cazul în care ar fi urmat tulbutări serioase la Bucureşti. O cunoştinţă a noastră, care avea legături cu nomenclatura, a fost contactată de soţia preşedintelui Consiliului Popular al Bucureştiului (adică Primăria), implorând-o s-o adăpostească la ea, împreună cu cei doi copii ai ei, în cazul unei revolte populare. Dar Gheorghiu-Dej a acţionat repede şi energic, punând să defileze pe străzi detaşamente ale miliţiei populare şi operând arestări masive printre studenţi. Ion Iliescu, viitor preşedinte al României, însărcinat cu represiunea, s-a distins prin brutalitatea şi cruzimea metodelor sale. Îmi amintesc că de la primul etaj al blocului nostru a fost luat un student, tânărul Rădulescu, ce avea să fie închis doi ani, fără judecată. Băiatul acesta, devenit inginer şi trăind în România, avea să-mi scrie în Franţa, mulţi ani mai târziu, în amintirea acelei epoci. […]

[…] Atunci a profitat Gheorghiu-Dej de situaţie, negociind cu dibăcie şi obţinând din partea sovieticilor – ca preţ al fidelităţii faţă de Moscova şi al capacităţii sale de a menţine ordinea în România – retragerea trupelor sovietice ce staţionau încă de la sfârşitul războiului pe teritoriul României.”

Nu e de mirare că sovieticii şi-au redus cheltuielile militare având asemenea garanţii de fidelitate din partea reprezentanţilor lor înfipţi în poziţii cheie ale realităţii româneşti postbelice. Patentele verificate de reprimare din faşă şi în masă a oricăror încercări de împotrivire faţă de regimul de teroare care a strîns România între secere şi ciocan timp de jumătate de veac au fost însuşite pe deplin de slugile sovietice şi aplicate ori de cîte ori interesele stăpânilor s-au simţit ameninţate. Iliescu a perfecţionat în România aceste instrumente de tortură iar clona sa le-a scos de la naftalină zilele trecute în Basarabia.

Articolul acesta este în acelaşi timp şi o invitaţie călduroasă să citiţi cartea pînă la capăt pentru o radiografie în X a unor pagini atît de întunecate din istoria noastră, dezvăluite de martori oculari ai evenimentelor, încît reverberările lor nu se pot opri în contemporan. Din păcate.

Filadel

 

Anunțuri