La Casa era încă lume destulă… ! Din întâmplare, am nimerit chiar la masa la care se aflaseră alde Suciu mai înainte, masa situată lângă faimoasa rezervă a marelui Jebi – Eugen Jebeleanu (care avea unul sau doi musafiri, mira-m-aş să nu fi fost şi Ileana Mălăncioiu, pupila maestrului, printre iei…). Eugen Suciu (un băiat mândru şi cocoşesc, actualmente patron al localului unde se petrece acţiunea de fatză…) răsufla pe nări ca un toreador, amică-sa îl privea pierită de admiraţie sau poate de frică ;), Romoşan Petru tot încerca să mă întrebe nu-ş ce, iar Dan Arsenie îmi explica disperat de ce nu poate şi să semneze: şi anume, pt că maică-sa, bolnavă de inimă, nu-l avea decât pe el… În aşteptarea ţalului, Suciu, neavând ce face, a apucat un cuţit din tacâm şi, forţându-i lama pe tăblia mesei, l-a frânt cu un trosnet clinchenitor. Bine că poetu’ găsise jucăria… ! 😉 El a apucat atunci şi celelalte cuţite şi, pe rând, a repetat figura. Scandalizat, marele Jebi, aflat la doi paşi, l-a admonestat atunci pe Suciu : „Domnu’ Suciu ! Să ştii că nu mă aşteptam de la dumneata ! Şi nici de la dumneata, domnule Romoşan !”. Romoşan, care până atunci fusese « împăciuitorul », s-a înfuriat : « Pardon, domnule Jebeleanu, daţi-mi voie ! » « Jebi » a sărit în picioare, aruncând scântei : « Nu-ţi dau nici o voie, domnule, nu vă permit ! Nu mă aşteptam ca nişte poeţi stimabili să se afle în compania a tot felu’ de inşi ! ». Suciu, imperturbabil, îşi vedea în continuare de jucăria sa. Romoşan, bâlbâindu-se de indignare, a dat să răspundă, însă i-a luat-o înainte Dan Arsenie, care a început să strige, aproape plângând : « Nu vă permit, domnule Jebeleanu, să mă faceţi ins ! Nu aveţi, tocmai dumneavoastră, autoritatea morală să mă judecaţi aspru ! Nu uitaţi că masa aceea şi alte favoruri vă sunt rezervate ! DE CE, maestre ?! », iar către subsemnatu, în gura mare : « Viorele, dă-mi să semnez, imediat ! » Eu însă eram concentrat asupra lui Suciu, care, în aplauzele întregului salon, tocmai frângea ultimu’ cuţit din tacâm… 😉 Mă gândeam că-n final poetu’ n-are decât să treacă la furculiţe, apoi la pahare, când ne-a salvat prozatoru şi dramaturgul Petru Vintilă, care ne-a adus o farfurie întreagă de cuţite, adresându-ni-se candid : « Vă rog frumos, frângeţi-le şi p-astea ! ». Atunci prietena lui Suciu s-a ridicat şi am fost nevoiţi s-o urmăm, deşi Arsenie şi cu Romoşan dădeau semne vădite că au chef de scandal… 😉

Un taximetrist vesel ne-a transportat pe toţi cinci spre locuinţa lui Suciu (sau a prietenei acestuia… ? n-aş putea să precizez). Pe drum, în timp ce restu trupei se străduia să înfiripeze un cânticel de bătaie, Arsenie îmi cerea cu insistenţă să-i dau imediat să semneze, iar eu îl rugam, îi repetam de fapt pt a nu ştiu câta oară, să aibă răbdare până dimineaţă, să lase, deci, ca hotărârea lui să fie avizată de generalu’ Noapte… 😉 (de fapt, dacă vă mai amintiţi, geanta cu Apelu nu se mai găsea la mine în acel moment, ci la Romulus Brâncoveanu, care urma să mi-o aducă a doua zi, la 7, la Drept). Când am descins la Suciu sau la amica acestuia (n-am nici cea mai vagă idee despre topografia locului), era destul de târziu. Gazda a pus un picup cu muzică spaniolă, iar trupa a început să danseze şi să cânte într-un ritm înfocat… 😉 Am priceput că toată gălăgia noastră din seara aceea era menită, pasămite, să ne acopere Frica ;), am zâmbit şi m-am dus la culcare, într-o cameră alăturată (bag seama acum că era un apart. de trei camere), nu înainte de a-i reaminti lui Dan Arsenie că la 7 tre’ să ne-ntâlnim la Drept, spre a-mi da răspunsu’ său… 😉

M-am trezit pe la 5,30 dimineaţa. Prietena lui Suciu, în timp ce îmi prepara o cafea, mi-a spus că Arsenie şi Romoşan plecaseră pe la 4. Am rugat-o să-mi explice cum se poate ajunge, din locul în care mă aflam, la Operă, lângă care se afla Fac. de Drept. Înainte de a pleca, am încercat să-l trezim pe Suciu, pt a-i comunica ultima parolă ;), dar a fost imposibil… 😉

Cu chiu cu vai am ajuns, în fine, la 7 fix, la Drept (intrarea din spate). Romulus se plimba nervos de colo-colo, pe culuarul din fatza bufetului, cu diplomatu meu în mână. Când m-a văzut, s-a uitat mai întâi în toate părţile, apoi mi-a înmânat geanta, ţinând-o ca pe un făraş cu jeratic şi zicându-mi precipitat : „Bătrâne, n-am văzut şi n-am auzit nimic ! Pa !” şi a zbughit-o pe scările Filosofiei (Fac. de Drept se află şi azi în aceeaşi clădire cu Filosofia, care, normal ;), se găseşte la etaju’ superior…) „Bey, stai puţin, pe Arsenie îl văzuşi p-aci ?” abia mai apucai să-i strig. „N-am văzut şi n-am auzit nimic !” a şuierat Romică, şi a pierit… 😉

L-am aşteptat pe Dan Arsenie circa o oră, în faţa bufetului, dar n-a venit. Pe la nouă fără ceva, înainte de a se da pauză, am intrat şi mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi (mi se pare) am luat şi un sandvish. Pe urmă, am ieşit în părculeţu din spatele Facultăţii, m-am aşezat pe o bancă de unde puteam supraveghea intrarea studenţilor, mi-am aprins o ţigare şi am aşteptat. Era o dimineaţă răcoroasă. Peste cămaşa subţire îmi pusesem un pulover de melană, dar tot simţeam frigul, mai ales că eram obosit. Am descoperit şi amănuntul că fermoarul de la prohab mi se defectase, penibil. Mă gândeam că Dan Arsenie poate va veni, cine ştie, deşi era mai mult decât probabil că, după ce se trezise, îşi reamintise de mamă-sa, bolnavă, şi de faptul că el îi era singura nădejde… Dar Istrate ăla (m-am întrebat) de ce dreak nu venise, baremi ca să-mi aducă exemplarul din Apel pe care i-l dădusem… ? Şi atunci mi-am amintit o chestie veche de vreo doi ani ! V-am mai spus că după ce citisem „Poemul de oţel” între lunedişti mă surprinsese plăcut pertinenţa comentariului făcut de Istrate ista, pe care nu-l remarcasem până atunci decât ca pe un frecventator regulat şi mut al Cenaclului. A doua zi după şedinţa respectivă, i-am împărtăşit părerea mea despre Istrate lui Călin Vlasie, la care acesta a ricanat : „Dă-l dracu’, mă, tu nu ştiai că ăsta e cântăreţ la Dinamo ?” Mie însă (care n-am crezut niciodată în bampiri capabili să sugă sângele copilaşilor), aluzia lui Vlasie mi-a intrat pe-o ureche şi mi-a ieşit pe alta; iar acum îmi revenea, diabolic, în minte… Am gândit : „După felul în care ne-am comportat aseară -dicolo de defecţiunea cu Istrate, pe care încă îmi era greu să-l banuiesc !-, ar trebui să mă aştept ca Securitatea s-apară din moment în moment… Pentru o clipă, m-am gândit să rup Apelul, însă mi-am făcut singur curaj : „Poate că dracu nu-i aşa de negru !”…

La 10,3o am ieşit de la Drept şi am luat-o pe Bulevard, în sus, spre Cişmigiu. Pe drum îmi spuneam că, oricum, nu va mai dura mult până când Băieţii mă vor acroşa. „Trebuie -gândeam- să întrerup acţiunea de colectare a semnăturilor şi să expediez imediat materialul, aşa cum e ! Baremi de-aş putea ajunge neobservat şi cât mai repede la Piteşti, la Vlasie !”
La intersecţia cu Brezoianu, am luat-o la stânga şi apoi am urcat spre Telefoane. Am intrat în WC-ul de vis-a-vis şi, timp de circa 20 min, am încercat să-mi repar, într-o cabină, fermoaru de la prohab (aceste amănunte desigur penibile sunt necesare, ele îşi vor dezvălui rostu, treptat, mai încolo). Am reuşit. După ce am îmbucat ceva la repezeală în pasaju Majestic, am pornit-o spre zona Leu, de unde urma să iau autostopu pt Piteşti. Drumul spre Leu l-am facut pe căi teribil de întortochiate, pe jos sau cu diferite mijloace de transport în comun, folosind tot felu de stratageme pentru a-mi putea da seama dacă sunt sau nu filat (ocazie cu care mi-am descoperit instincte „conspirative” de care habar n-aveam !), dar n-am sesizat nimic suspect. În jurul orei 15,oo, una dintre maşinile cărora le făceam semn m-a îmbarcat pentru Piteşti; şoferul era un ins spre 70 de ani, iar maşina un model desuet, o pobedă sau cam aşa ceva. La început, n-am exclus posibilitatea ca tocmai ăla să fie bampiru de care mă ferisem din răsputeri până atunci ;), însă treptat, din discuţii şi din alte semne ce le credeam indubitabile, am dedus că omu nu este decât ce pare a fi. Dar, în momentul în care, pe la jumătatea drumului, am obervat cum o maşină sport elegantă şi rapidă, care până atunci păruse a merge liniştită în urma noastră – în timp ce maşinuţa ne-ar fi putut depăşi fără probleme -, întoarce brusc pe autostradă şi-o ia vijelios înapoi, spre Bucureşti, mefienţa mea faţă de sofer a crescut din nou… 😉 Paranoia era în floare, normal…;)

Am ajuns la Piteşti în jurul orei 17,oo şi am coborât, din întâmplare, chiar în preajma locului în care stătea Vlasie. Bineînţeles că n-am mers direct la acesta, ci (după ce m-am asigurat, încă o dată, cum am putut, că nu sunt urmărit) i-am dat un telefon din gară. Călin s-a bucurat să afle că sunt în Piteşti şi m-a invitat la el. I-am spus că din păcate sunt doar în trecere, între două trenuri, şi că aş vrea numai să ne vedem un pic (mă gândeam că ar fi neloial să-l implic pe Vlasie – în cazul că aş fi fost totuşi filat fără să-mi dau seama-, înainte ca el să ştie despre ce-i vorba). După ce a venit (începuse să se însereze), i-am propus lui Vlasie să mergem în oraş să bem o bere. „Păi, dacă nu te grăbeşti, hai mai bine la mine, om găsi acolo ceva de băut”, s-a mirat el. „Nu e vba de băutură – i-am replicat pe un ton prăpăstios-, ci de altceva. Vreau doar să stăm de vba, mey”. „Şi de ce nu la mine ?” continua el să se mire. „O să vezi de ce”, i-am zis, iar el nu înţelegea nimic… 😉 Am luat un autobuz şi am mers la o grădină de vară din centru. Am scos Apelul semnat şi i l-am dat. Vlasie l-a citit dintr-o suflare, apoi m-a întrebat: „Ce vrei să faci cu ăsta?!!”. „Vreau să ajungă Dincolo. Îţi aminteşti că odată mi-ai spus că ai un amic în Israel, care ar putea să facă o treabă ca asta ?” „Eşti sigur că vrei într-adevăr acest lucru ?” m-a întrebat el. „Tu semnezi ?” 😉 l-am întrebat, la rându-mi. „Nu ! În orice caz, nu înainte de a vorbi cu ăştia de la Bucureşti, cu Suciu şi cu ceilalti !”, mi-a răspuns Vlasie şi s-a ridicat : „Hai la mine, să-mi povesteşti totul !”

După ce i-am relatat (la el acasă) întâmplările pe care de-acum le cunoaşteţi, Vlasie mi-a repetat punctul său de vedere : nu semnează până nu vorbeşte personal cu ceilalţi. «Dar îţi iei angajamentu de a trimite Apelu dincolo, indiferent dacă îl semnezi sau nu ?» l-am întrebat. «Da», mi-a răspuns Vlasie. I-am lăsat atunci exemplarul semnat al Apelului, precum şi copiile a vreo 50 de scrisori pe care subsemnatul le trimisesem, începând din iulie 1979, lui N. Manolescu şi altora; am convenit, de asemenea, următoarele : 1. Vlasie va pleca urgent la Bucureşti pentru a-i contacta pe cosemnatari şi, eventual, spre a mai găsi şi alţii ; 2. până cel mai târziu vineri, 10 oct.1980 (în acel moment era miercuri, 8 oct.1980, ora 22), eu trebuia să dau un semn telefonic de viaţă la Piteşti ; 3. dacă nu telefonam până cel mai târziu la ora convenită, însemna că am fost arestat şi, în acest caz, Vlasie avea obligaţia să expedieze imediat Apelul, indiferent dacă până atunci îi va fi contactat sau nu pe cosemnatari, ori dacă el însuşi ar fi semnat sau nu, căci -am fost de acord amândoi- numai difuzarea Apelului în străinătate mi-ar fi uşurat, întrucâtva, situaţia mea de captiv al Securităţii ; 4. la rândul meu, mi-am luat angajamentul de a nu divulga (dupa difuzarea Apelului) numele expeditorului ; trebuia să găsesc o explicaţie oarecare, de exemplu că am scos documentul din ţară printr-un străin inomabil…

Am plecat din Piteşti pe la 3,oo, cu un personal, şi am ajuns în Slatina pe la 6,oo. De aici, am luat autobuzul pe Valea Oltului până la Izbiceni, unde am ajuns pe la 9,oo. De cum m-a văzut, secretara CAP-ului (secretara-dactilografă, vreau să zic, Melania), mi-a comunicat că şefu’ oficiului juridic al UJCAP Olt , nea Mustaţă, mă căuta la telefon de vreo doua zile, insistent, cu indicaţia ca în momentul în care apar să las totul şi să mă prezint urgent la UJCAP, la Slatina, deoarece are să-mi transmită sarcini de serviciu importante. I-am spus Melaniei că atât nea Mustaţă, cât şi asistenţa juridică din zonă n-au decât să aştepte decizia liberului meu arbitru, din moment ce nu mă plătiseră de vreo două luni (săracele ceapeuri, n-aveau bani în contul de la bancă). Am urcat apoi în chilioara din pod şi am început să citesc o carte pe care o împrumutasem de la Vlasie, «Doctor Faustus» de Th. Mann. După amiază, profitând de vremea însorită, mi-am spălat pantalonul (care ajunsese de un alb incert) şi cămaşa în Oltul ce trecea prin spatele curţii ceapeului, cu care ocazie am făcut şi o scaldă în apa destul de rece, totuşi, în octombrie. Seara, m-am pregătit pentru plecarea la Slatina: am pus în geantă exemplarul care îmi mai rămăsese din Apel (se înţelege că nu puteam să-l scap de sub ochi), pe «Doctor Faustus», precum şi lucrurile cu care umblam în mod obişnuit la mine : diverse manuscrise aflate în faza de finisaj perpetuu 😉 şi Noul Testament (ediţia Gala Galaction). Am făcut apoi un pic de ordine prin cameră, arzând în sobă diverse indigouri şi hârtii de prisos, după care m-am culcat (vorbisem cu paznicul să mă scoale la 4,oo).

Vineri, 10 octombrie 1980, orele 4,45, m-am urcat din Izbiceni în autobuzul de Slatina, cu sosire în staţia terminus în jurul orei 8,oo. Pe drum, am avut însă două pene de cauciuc şi alte opriri intempestive (care pt mine erau semne că voi fi implicat curând într-un eveniment neobişnuit !), aşa că am ajuns la Slatina abia pe la 10,oo. Lectura mea din «Doctor Faustus» (ed. Muzicală, Bucureşti, 1975) avansase pâna la pag. 258 fix ! Am închis cartea (pe întrebarea eroului, în faimoasa scenă a întâlnirii cu Diavolul : „Chi e costa ? – cine-i acolo?”) şi am descins în capitala Oltului într-o frumoasă zi de toamnă. Cum „semnele” pe care le primisem pană atunci fuseseră indubitabile şi puternice (n-am greşit niciodată în aşa-ceva !), eram teribil de curios să văd ce-o să se întâmple… În drum spre UJCAP, m-am aprovizionat cu un sfert de kil de parizer (încă mai era comestibil) şi o juma de pâine, pe care le-am înghesuit în diplomatu’ de vinilin. La 10,3o punct, m-am prezentat în faţa lui nea Mustaţă (şeful de atunci al oficiului UJCAP Olt, fost procuror prin anii 50, un moş simpatic şi cam petrecăreţ) cu întrebarea : «Ce-i, bre ? Care-i problema ?». «Aşteaptă-mă aci !», mi-a zis bătrânul şi a ieşit imediat din birou. A revenit peste o jumătate de oră. «Du-te la tovarăşul preşedinte !» mi-a cerut scurt.

Tov. preşedinte al UJCAP Olt (în acelaşi timp şi secretar al comitetului judeţean de partid, însărcinat cu probleme agrare) era unu’ Gh. Dinescu. Mă şi miram: ăsta nu mai stătuse niciodată de vorba cu noi, pulimea de jurişti ai UJCAP-ului, o formă fără fond, acolo… M-a primit în picioare, la birou, iar lângă el, tot în picioare, doi tipi pe care nu-i mai văzusem până atunci : unul măsliniu, cu o privire vioaie, iar celălalt nu ştiu cum. «Tov. AVe, da ?» m-a întâmpinat Dinescu şi mi-a întins mâna. «Ce mai e pe la Izbiceni ?» a continuat cu o voce amabilă. «Ce să fie ? Bine…», i-am răspuns (măsliniul mă cerceta cu un zâmbet larg şi părea f. curios). După ce mi-a mai adresat câteva cuvinte neutre, Dinescu a zis : «Tov., dânşii sunt de la SINDICAT şi-ar vrea să stea de vorba cu dta într-o problemă». «Doar câteva minute», a precizat măsliniul, cu nelipsitu-i zâmbet larg de pe faţă. «Sigur că da…!» am răspuns (şi, febril, mă străduiam să-nţeleg ce dreak se întâmplă !). «Poftiţi !» le-am zis. «N-ar fi mai bine să discutăm la noi, tov A…? Suntem cu maşina, aşa că în cel mult 30 min. vă aducem înapoi. Ce ziceţi?” m-a consultat măsliniul, mereu zâmbitor. «Perfect ! – a conchis Dinescu- Tov., după ce terminaţi cu dânşii, treci şi pe la mine, da ?», şi mi-a întins mâna : «Bună ziua !»

Începusem să coborâm treptele de la etajul patru, al UJCAP-ului (actualmente, sediul prefecturii Olt), cand mi-am adus aminte de geantă. «O clipă, le-am zis ălora, mi-am uitat geanta !», iar până să apuce ei să reacţioneze în vreun fel, m-am întors şi am intrat în biroul lui nea Mustaţă, de unde am revenit cu diplomatu în mână. «E-n regulă !», le-am zâmbit tipilor, iar ei mie, cam forţat de data asta (sau mi s-o fi părut ? ;)). Maşina ne aştepta la scară. Circa 5 min., cât a durat drumul, discuţia a fost de complezenţă. Am intrat apoi în curtea unei clădiri oarecare pt mine (Slatina imi era cvasinecunoscută pe atunci) şi am tras la un peron. Ne-a întâmpinat un ins la fel de oarecare, care a schimbat câteva vorbe (aparte) cu cei doi. Am urcat la etajul clădirii, unde am fost rugat să aştept «un moment», într-un hol larg. Am tras cu ochiul prin jur : pe jos, un covor corect, iar în rest nimic, decât obişnuitele extrase din predicele Tovului şi fotomontaje, pe pereţi. Un lucru însă mi-a atras imediat atenţia, mi-a sărit în ochi ca un tigru : cuvantul «SECURITATE», comun tuturor citatelor alea ! (în aceeaşi microsecundă am realizat că în extrasele similare, aflate inclusiv pe holurile instanţelor judecătoreşti sau la procuratură, pe unde mai întâlnisem predicile astea, nu se pomenea niciodată expresia «organe de securitate», deşi citatele erau tot din cuvântările Tovului despre organele chemate să aplice legea, în genere) ! Am simţit cum mi se electrizează părul de pe braţe: „CHI E COSTA?! – Cine-i acolo?!”, m-am întrebat înfiorat, ca ierou’ din Dr.Faustus…;), însă în clipa următoare subconştientu’ mi-a scos imediat Trecutu’ din priză, autoanesteziindu-mă complet, aşa că atunci când măsliniu’ m-a condus într-o cameră şi mi-a spus să aştept acolo, eram relativ liniştit şi zâmbeam chiar mai larg decat iel…;)

Noul loc de aşteptare mi se păru de o sobrietate cam prea de tot cazonă… 😉 : parchet, o masă, două scaune, şi atât. Nu m-am putut reţine să gândesc că, faţă de «faima» lor, băieţii locuiau destul de modest… 😉 M-am căznit apoi să improvizez un mic plan de bătaie pt ce va urma, însă după 15 secunde m-am lăsat păgubaş, din două motive : 1. nu ştiam ce ştiu «ei» ; 2. de obicei, socoteala de acasă nu se potriveşte la tîrg… Am lăsat deci totul pe seama «calculatorului» de care dispuneam, a fantaziei mele de poiet ; tot ce am gândit în acele momente când mă pregăteam să dau piept cu Bampiru a fost un Pater Noster apelat insistent, somat cu rugăciunea fierbinte de a avea grija ca robu’ calculatoru’ său Ave Padina să nu fie stricat (din punct de vedere «tehnic», evident), să n-adoarmă…

(va urma)

POVESTEA LUI AVE
Episoadele anterioare :

Anunțuri