I

– Eşti gata? Corina stătea cu fundul pe birou( scaunele erau deja duse -n săli). Îşi băuse pe jumătate cafeaua, fuma o ţigare. ” Mintenaş”, spuse relaxată, cu ochii ei râzăreţi pe sub ochelari, suflând o rotocoală de fum. Asta însemna că-şi instalase flip-chart-ul, materialele video, îşi multiplicase fişele de lucru şi testele. “Mă gândesc să-ncerc şi altceva azi, am o schemă interesantă, nişte idei…”

În 2002, iarna, se petrecea asta. După o vizită de instruire în Suedia, aveam de “implementat” cum se spune, un proiect cu două componente: una cu măsuri de active pentru instruirea şi antrenarea şomerilor în căutarea unui loc de muncă, cealaltă de consultanţă pentru mici afaceri, inclusiv pentru unii din primul grup, adică unii şomeri interesaţi şi capabili să-nceapă ceva pe cont propriu. Aşa că mergeam într-un fel de turneu cu o mică echipă prin oraşele din judeţ, zăbovind câteva zile în fiecare. La Mediaş, însă, am rămas , dacă-mi aduc bine aminte, două săptămâni. Mai întâi fiindcă erau destui candidaţi înscrişi la Camera de Muncă care au răspuns ofertei noastre. Apoi, fiind din partea locului, era un bun prilej să stau mai multă vreme cu tata, spre bucuria lui şi a mea.

Primul grup de şomeri tocmai îşi făcuse apariţia. Aşteptau apatici şi zgribuliţi să fie preluaţi de cineva. În încăperile de la primul etaj al clădirii, veche, cu ziduri groase şi tavane joase, focul ardea de o oră bună în sobele de teracotă. Apăruse şi micul grup al candidaţilor pentru consultanţă. Pentru ei rezervasem o încăpere mică , din capătul coridorului. Din prima sală, a şomerilor, se auzea gălăgie. “S-au dezmorţit, gata, am plecat, acuma e momentul să-mi preiau şcolarii”… râse Corina, strivind mucul de ţigare în scrumieră. Atmosfera plăcută îi uşura puţintel partea mai dificilă din consiliere, refacerea încrederii în propriile forţe, a dorinţei de a acţiona. Abia după asta veneau celelalte, documentarea, exerciţiile, etc.

Într-un fel mai simplă sub acest aspect, consultanţa pentru afaceri avea de a face cu oameni de regulă motivaţi, care ştiau ce vor, uneori cu iniţiative notabile. Oricum, erau persoane care n-aveau nevoie să fie scoase din apatie şi depresie ca majoritatea şomerilor. Puţini, însă, doar vreo trei, patru, dintr-o sută, după statisticile noastre, ajungeau să şi facă ce doreau. Împreună cu Laura, o studentă practicantă pe post de asistentă, Luminiţa intrase deja de zece minute la grupul programat pentru consultanţă. Vreo unsprezece inşi, dacă numărasem bine. Mai întâi se prezentau, apoi aveau de completat chestionarele de interese şi abilităţi. Din cei înscrişi, lipseau trei. După ce terminau cu completatul, îşi susţineau, pe rând, ideile, răspundeau la întrebări. Abia la următoarea întâlnire, conform programului cu fiecare din ei separat, urmau să intre în secretele planului de afaceri…Rămăsesem singură în “cancelaria” fără scaune, verificam testele , făceam programările pe zilele următoare. Uşa la “afacerişti” se trânti cu zgomot de perete şi, roşie la faţă, gata să izbucnească-n plâns, năvăli Luminiţa… “Salut!” Îşi scoase ecusonul de “consultant”…Nu mai intră ea acolo! I-am întins un pahar cu apă. Dinăuntru se auzeau vociferări. O înjurătură. Oho… Necaz! Luminiţa bău apa cu noduri. Robustă, de două ori cât colega ei, Laura nu era la fel de întoarsă pe dos, dar nici ea, cu nici un chip, nu mai voia să…”După ce că tot timpul vorbea aiurea şi făcuse mototol chestionarul” izbucni şi Laura ” individul ăla jegos din prima bancă o jignise incalificabil pe Luminiţa”. Două şcolăriţe, aşa păreau, e drept. Mai ales Luminiţa. Ceea ce nu le-mpiedicase, până acuma, să se ocupe cu succes de proiect. Îmi părea rău! La şomeri,da, mai apăreau situaţii delicate, persoane indezirabile, o ştiam. Dar aici… Mai experimentată, Corina reuşea de fiecare dată s-o scoată la capăt cu “şcolarii ei”. Îi vedeam la ieşire din sală, erau complet schimbaţi, cu alt tonus şi evident încrezători. Cei mai mulţi reuşeau să găsească de lucru în scurt timp… Are un dar special Corina, ceva care…Am oftat şi ştiind că n-am cum s-o mut dincoace, le-am lăsat pe cele două fete să se liniştească în cancelarie şi am intrat la “afacerişti”. Am aruncat o privire peste tot grupul, fără să mă opresc asupra celui din prima bancă deşi îi simţeam privirea răutăcioasă şi mă aşteptam să-şi dea drumul. Ceilalţi, cam dezorientaţi, nu ştiau cum să reacţioneze. – Ia uite, a venit şi mami!…M-am întors spre el, dar nu i-am văzut decât spinarea, se băgase pe sub bancă de unde, fără veste, un ghemotoc de hârtie zbură în direcţia mea! Chestionarul! Îl recuperase de jos. O faţă suptă, o fizionomie de om pus pe harţă. Nu era, însă de loc jegos. Două doamne de pe rândul de la uşă mă priveau cam speriate. “Lasaţi că văd eu de nebun”… Un tânăr îndesat, musculos din a treia bancă se ridicase în picioare gata să acţioneze. Ceilalţi păreau uşuraţi. Se găsise cine să-i vină de hac! Îi fac semn să se aşeze, trec pe lângă nebun, adun ultimele chestionare de la nişte tineri din fundul sălii. Urmează să arunc o privire peste ele, să văd cam ce-i interesează( mă gândesc că după pauză poate o să fac un schimb şi o să intre Corina aici). Individul izbucneşte într-un râs isteric: – Mami, mă faci să râd!… Şi azi chiar n-am nici un chef…Trec printre bănci, mai împart nişte materiale, revin la masă. Ar fi timp de discutat, în mare, câteva idei care interesau pe toată lumea… – Hai, las-o baltă, pe cine să intereseze?” I-am auzit vocea antipatică, puţin spartă… Lăsa-ţi-l, le spun celorlalţi, văzând că iar e în picioare musculosul, lăsaţi-l! M-am simţit deodată uşurată. Voi nu vedeţi că omul ăsta are un necaz? Şi când ai un necaz…

II

Nebunul se ridică brusc şi ieşi trântind uşa. Un moment penibil, după care, ultimele zece minute din oră s-au desfăşurat normal. Luminiţa şi Laura plecaseră la “Medieval”, la pizza, aflu la pauză, dintr-un bileţel lăsat pe masa din cancelarie. Aveau să recupereze cu grupul următor, programat de la unsprezece! Să nu ne supărăm… Corina ieşise şi ea-n pauză, stătea în poveşti, la o ţigare, cu doi “şcolari”. A ieşit bine schema, mă anunţă. Abia aşteaptă să-mi spună despre ce e vorba. Îi povestesc pe scurt incidentul de la “consultanţă” şi, mirare, îl descoperim pe nebun în registrul de înscrieri, figurând la… şomeri! Nici nu ştia trogloditul, ce caută! Oricum dispăruse, aşa că nu ne-am mai făcut probleme… Ora următoare se derulă în linişte, doar vreun sfert de ceas, însă, fiindcă uşa se deschise brusc şi nebunul(Vasile, îl chema, îi aflasem din registru numele) veni şi se aşeză în bancă, la locul lui. Calm, fără o vorbă. Am tratat cu totală indiferenţă momentul, deşi un aer rece intrase odată cu el. O oră întreagă nu schiţă nici cel mai mic gest. L-am privit în treacăt, simţeam un fel de milă, avea faţa trasă şi cearcăne negre la ochi. Când am ieşit, în următoarea pauză, se făcuse nevăzut.

Intrase noua serie conform programării. Luminiţa îşi revenise, pizza capriciosa (ne aduseseră şi nouă) mirosea bine, era caldă, încă un rând de cafele, programul reintră în normal. Pentru mine asta însemna să pregătesc, până la pauza următoare, schemele pentru câteva planuri individuale. Aud uşa deschizându-se. În cancelarie îşi făcu pocăit, apariţia…Vasile! Voia să vorbească cu mine. Îşi ceru scuze, ar fi trebuit să le ceară şi fetelor scuze, da, ştie, dar mă roagă să le spun că…( Ce ciudat arată cu un fes decolorat în cap până aproape de ochi)… Îl poftesc pe un scaun. Vasile-mi spune că e şomer, dar că nu-l interesează nici consilierea, afacerile, nu-l mai interesează nimic. Nu ştia de ce nimerise aici. Îşi scoate fesul din cap. Acuma-l văd mai bine: are o privire fixă, de un albastru deschis, o faţă emaciată, îmi aduce aminte de actorul care-l interpreta pe Isus din Nazareth, filmul lui Zefirreli. La prima oră, de dimineaţă, mai adaugă, aflase sentinţa din procesul de divorţ. ” O iubesc, altă soţioară n-am. Ea este şi ea va fi!… Înţelegeţi?” Nu pare să observe că-i curg lacrimile. De când începuseră intrigile soacră-si, necazurile se ţineau lanţ de capul lui… Nu mai era bun de nimic! Îşi pierduse serviciul, probabil de asta îl anunţaseră să vină astăzi, aici, la Camera de muncă. Chiar azi când fusese la tribunal…Şi parcă n-ar fi fost destul, pe drum îşi lovise maşina. Nu mare lucru, un far spart, tabla puţin îndoită…Nu mai am nimic, îmi spuse cu o privire secătuită. Lacrimile i se uscaseră, îşi frângea mâinile, vorbea despre ea, despre viaţa lor frumoasă, nu-nţelegea de ce toate astea trebuie să se sfârşească…Greu de uitat ora aceea de “consultanţă”… Curios! N-am simţit că trecuse o oră!…Luminiţei i se lungi faţa când ne văzu povestind. Îi fac semn că totul e în regulă. Vasile bâigui nişte scuze îşi luă haina din cuier şi plecă repede. “Poate o să mai vin pe aici dacă mă primiţi”…

Luminiţa se codeşte, nu-i face plăcere să-şi aducă aminte! E şi acum indignată. Ei, na! Râde Laura. “Cu ţâţele alea cât nucile vrei să faci consultanţă?” Asta-i spusese individul, povesti înveselită. Pe urmă, continuă Laura, nesimţitul se luase şi de ea: “Nu vrei s-o mai laşi şi pe foca asta cu musteţi, să ne consulte?”

După o zi, am plecat cu programul în altă localitate. Pe Vasile nu l-am mai văzut de atunci. Le-am transmis fetelor scuzele lui şi atât. Şi faptul că am avut de învăţat din consultanţa aceea. Mai mult, parcă, nu mi-a venit să le spun.

Cum fetele au devenit mai dichisite, au dat mai multă atenţie look-ului, un întreprinzător din grup le rugă să-i pozeze pentru reclama la “New Fashion & Style”, salonul pe care intenţiona să-l deschidă.

Anunțuri