restricted_liberty_by_edu_edu

Ignor şi azi, la zece ani de la evenimente (repet, am început să scriu şi să public „povestea lui ave” … în ianuarie 1990, în cotidianul regional „Glasul adevărului”, cu mult înainte de a-mi vedea dosarul de la CNSAS, în martie 2004avp), filiera concretă prin care Securitatea s-a pus la curent cu faptu’ semnării „Apelului”, însă pot lua în consideraţie următoarele variante, sau un mixaj al acestora, eventual :

1) Cunoscând „subversivitatea” mea potenţială, n-aşa ? securiştii mă filaseră permanent, încă din vara lui 1979, astfel încât la 7 oct.1980, data semnării „Apelului către Europa”, bampiru’ se afla la masa alaturată, ca să zic aşa … (din documentele pe care le voi publica pe AVP blogs o să vedem însă că bampiru’ se afla chiar la masa mea :shock : … ! și, într-adevăr, mă supraveghea de mai multă vreme, pur şi simplu pentru că scriam scrisori. .. ! – avp) Ipoteza aceasta nu e atât de extravagantă pe cât pare. Din perspectiva timpului, ştim azi că „ei” supravegheau totul, în special prin teribila reţea de informatori, care în ultimul deceniu devenise reţea de masă. Tot ce ieşea din „Regulile de Conduită”, din imobilismul mortifiant, din Seria Roşie, masistă, trebuia urgent identificat, observat, analizat şi clasat, în vederea reintroducerii, cu cât mai puţin zgomot (scandal), în Sistem. Orice ins mai acătării, mai „altfel” decât Marea Majoritate (pentru controlarea căreia erau de ajuns „biciul şi cubul de zahăr”), intra automat în colimatorul Securităţii. Nu de Marea Majoritate s-a temut Regimul comunist (căci se ştie ce pradă uşoară e, în fond, pt mafia zmecherilor, cinstea, bunacredinţa boborală, sentimentalismu’ Mulţimii, mai ales când acestea sunt montate pe frică sau ignoranţă), ci de individualităţi, de tineri şi de intelectualitatea creatoare, în primul rând, de cei care, în lipsa libertăţii, consideră că nu mai au nimic de pierdut (kamikadze). Or, în condiţiile în care creditu’ popular, deţinut iniţial de orice Tătuc, începuse şi ăsta să se volatilizeze, datorită Foametei şi Frigului ce ameninţau direct Fizicu‘ Masei ;), devenise intolerabil ca Regimul să lase în circulaţie necontrolată scânteioarele „deştepţilor”, „independenţilor” care, fie numai şi printr-un „accident”, ar fi putut duce la aprinderea mediului încărcat de benzina Mâniei, întotdeauna confuze, Populare… Aşadar, deşi n-ar fi fost deloc exagerat să-mi fi închipuit că subsemnatul, tânăr intelectual şi deci independent fiind, ca Moromete, m-am aflat sub control preventiv de la bun începutul „rezistenţei” mele, totuşi, atunci, mi s-a părut puţin probabil ca lucrurile să fi stat chiar aşa ;

2) În varianta a 2-a, Securitatea află despre Apel de la cenaclistu’ Istrate (v. foiletoanele anterioare), presupusu’ turnător (iar de-acum ştiu că realul, mai precis unul dintre ei… – avp), căruia eu îi deconspirasem iminenţa acţiunii, uitând de bănuiala ce plana asupra individului (ce-ar zice papa Freud de asta?) şi oferind astfel cooperativei „Ochiu şi Timpanu”, pe gratis, plăcuta ocazie de a-şi premia meşterii … Uitarea ce a cauzat acea monstruoasă imprudenţă a fost într-adevar reală, în sens psihanalitic, eu nefiind conştient de chestie, şi întâmplîndu-se, din păcate, ca defecţiunea să pice şi pe o stare de moment impulsivă, juvenilă, cam romantică…

3) Varianta a 3-a ar fi că Secu ar fi ascultatără preparaţia noastră de puci intelectualist prin intermediul microfoanelor/ informatorilor despre care se spune (post…) că supraîncărcau aglomeraţiile strategice, deci cu atât mai mult restaurantul „Casa Scriitorilor”, unde, în anumite ore ale zilei, se întâlneşte cea mai mare concentraţie de geniu pe mp din Ro… 😉 Dar, în acest caz, mă întreb (şi întrebarea ar fi valabilă şi pt varianta a 2-a!), de ce m-au mai lăsat să ajung la Piteşti, la Vlasie, şi să sporesc, în acest fel, hărmălaia…?

4) Ultima variantă n-am gândit-o niciodată până acum (ianuarie 1990 -avp), jur…! Îmi trece prin cap, iată, că Iuda ar fi putut fi chiar unul dintre prietenii din poveste : Romulus Brâncoveanu, Sergiu Filip (Paul Daian), Eugen Suciu, Dan Arsenie, Petru Romoşan, Călin Vlasie…?! Din fericire, încă mai pot să-mi dau seama că acest gând, departe de a fi un indiciu de vigilenţă matură, este precis un semn de îmbătrânire sau, în orice caz, de mediocritate… Devin, iacătă, stimaţi cititori, şi io, un „om ca lumea” (înainte chiar de a fi apucat să mă cunoasteţi în poza haiducească din juneţe), şi, pe măsură ce-mi scad puterile, mă trag spre poala Maicii Majorităţi, cu dragoste… 😉

Aceste gânduri (mai puţin varianta a 4-a !), şi altele încă, îmi alergau prin cap într-un talmeş-balmeş de nedescris în secunda în care maioru’ Păun descoperise dactilograma Apelului şi, cu ochii tot mai rotunzi de uimire, începuse să o devoreze… Acuma, nu că tov Păun n-ar fi ştiut chiar nemic despre Apel sau despre rolu’ subsemnatului în chestie, dar cred, într-adevăr, că tipu’ încă nu cunoaştea mare lucru, în afară, probabil, de ceea ce putuse prinde din ordinele scurte ale şefilor. În orice caz, e exclus ca maioru’ să-şi fi imaginat că „jucăria” despre a cărei existenţă nebuloasă aflase din telefoanele gâfâite ale Bucureştiului, deci chiar „bomba” pe care o căuta înnebunit, de două zile, însuşi şi întreg Departamentu‘, va pica, atât de norocos de repede, împreună cu eminentu’ terorist cu tot, fix la mâna sa… De aceea, i-am înţeles bine emoţia, doar vag disimulată, cu care m-a întrebat :

– Ce e, mă, ăsta ?!

Eu însumi, ca să spun drept, mă simţeam depăşit de turnura cam prăpăstioasă a situaţiei, aşa că am trecut pe „pilotul automat”, Ave, al cărui girometru de calitate devenise unica mea speranţă…

– Ce să fie? E „bomba” despre care vă spusei! Dezamorsată…!

– De unde ai, mă, ăsta ?!

– Vreţi să ştiţi, cu alte cuvinte, CINE a confecţionat-o ? Fiţi liniştit! Singur eu!

– Bă, băiatule, te mai întreb o dată : de unde ai ăsta ?

– De la nimeni. Eu l-am făcut.

– Asta e o copie. Dar primul exemplar ? Există şi alte exemplare ?

– Nu.

– Unde e primul exemplar ?

– L-am distrus.

– De ce?

– Nu era bine reliefat. Banda maşinii la care l-am dactilografiat era cam uzată.

– La ce maşină l-ai bătut?

– O maşină „Consul”, a ceapeului Izbiceni…

Păun şi ai săi se găseau, într-adevăr, într-o situaţie nasoală. Bucureştiul dăduse alarma, infomându-i că un civil, după toate datele rezident al Oltului, umbla „înarmat”, la instigarea şi prin străduinţa unor forţe oculte, probabil inamice – agenturilii… 😉 -, cu o ditamai „bombă” noosferică, arma cea mai teribilă, atunci, după cum se ştie… Printr-o baftă extraordinară, Securitatea olteană, care, ca toate întreprinderile „Judeţului Sfânt”, nu putea decât pentru ca să fie „fruntaşă pe ramură”, n-aşa? intrase imediat în posesia odiosului terorist şi a sinistrei sale „jucării”…, or, iată, alarma nu se terminase aci ! Banditu’ capturat susţinea că drăcia, pe care zice că şi-a confecţionat-o singur, este inofensivă şi că alt duplicat al ei, necontrolat, nu există. Dar poţi să-l crezi pe un aşa inconştient…? Şi dacă, doamne fereşte, chestia apucase să radieze pe ici-colo, născându-se astfel pericolu’ de contaminare… ?! Ancheta lu’ Păun era blocată, evident, în acest nod…

– Mă, băiatule, vreau să-ţi intre bine în cap un singur lucru. Pe mine nu mă interesează, deocamdată, ce aveai de gând să faci cu acest…, cu aceste hârtii…! Eu te intreb doar atât : mai are cineva cunoştinţă, fie şi accidental, de…ăsta ?

Şi Păun bătu cu degetu’, indicativ, în Apel.

– Păi, domne, i-am zis, pot să vă spun ce-aveam de gând să fac cu el, ce-am făcut, de fapt…

Păun lovi cu palma, extrem de iritat, în masă :

– Bă, tu eşti turc, eşti surd ? Răspunde la întrebarea pe care ţi-am pus-o !

– Răspund…

– Deci, repet (şi te invit să răspunzi de acum încolo strict la întrebările mele!) : Mai ştie cineva de Apelu’ ăsta ?

– Nu…

– Precis ?

– Precis…

– Văd că răspunzi cam cu juma de gură!… N-o da dracu’ să mă minţi…!

– Nu, dom’ne, v-am spus !

– Ce mi-ai spus, mă, ce mi-ai spus ?… Uite colea !

Şi Păun şi-a înfipt arătătoru’, violent, în Apel :

Ăsta e „răspunsu” tău !

– Daţi-mi voie să vă explic…

– Ce să explici, mă, ce să mai explici?… Eşti membru de partid ?

– Nu.

– Eşti jurist şi nu eşti membru de partid ?! Sau te-au dat afară, cumva ?

– Nu, dom’ne, n-am fost niciodată. Eu nu mă pricep la politică…

– Bă, să-ţi fie clar ! Eu pentru tine sunt TOVARĂŞE comandant, e clar ?

Păun îşi compusese o mină sticloasă… 😉

– Da, tov comandant, i-am zis.

TOVARĂŞE comandant…!

– Tovarăşe comandant, da…

– Deci spune-mi : cine mai ştie de Apelu’ ăsta ?

Tov…arăşe comandant, vă rog să mă credeţi : eu singur l-am făcut. Nu e nici o conjuraţie la mijloc, vă asigur. Nu sunt un pion manipulat de forţe oculte, vreun kamikadze drogat. Scopu’ meu…

– Nu mă interesează „scopurile” tale, băi !… DEOCAMDATĂ !

– Dar e foarte simplu…

Păun mi-a făcut semn categoric să tac din gură. A luat încă o dată la răsfoit lucrurile pe care le extrăsese din diplomatu’ meu, cu gesturile unuia care, înainte de a se pune pe treabă, îşi face ordine prin hârţoage, apoi s-a aşezat temeinic în scaun şi m-a privit cu un aer profesional.

– Bine, dom’ne…! Acuma, spune-mi ce-ai făcut săptămâna asta, pe zile !

Era şi timpul… Ave abia aştepta să-și deşerte traista de „socoteli”, mi se pare…

POVESTEA LUI AVE

Episoadele anterioare:

Anunțuri