restricted_liberty_by_edu_edu

…………………………………………………………………………………………………………….

– Să-ncep de luni ? l-am întrebat suav…

– Începe cu începutul!

Automat, am dus mâna către ţigări, dar tovul mi-a transmis printre dinţi:
„Lasă, mai târziu! Dă-le dracu’ de ţigări, că nu sunt sănătoase!” M-am resemnat să-mi dreg vocea…

– Păi, luni am fost în Bucureşti…

– Aşa…

– Luni seara m-am dus la Cenaclul de Luni…

– Evident!… Dar ce-i cu cenaclul ăsta ?

– E Cenaclul Centrului Universitar Bucureşti.

– Un cenaclu literar?

– Da.

– Mai departe!

– E un Cenaclu de elită.

– Ce vorbeşti, domne…?

– Subsemnatul sunt membru al acestui Cenaclu încă de la înfiinţare…

– Bine, domne, am înţeles…! Te-ai dus la cenaclu şi ai căscat gura. A doua zi, marţi, unde ai fost şi ce-ai făcut ?

– Păi, n-am terminat cu luni seara…

– N-ai terminat…?

– De fapt, luni seara se termină totul, din punctul dvs de vedere…

– Asta o vom aprecia noi. Tu spune ce ai de spus!

– Nu mă dusesem la Cenaclu pentru a citi sau pentru a căsca gura, cum aţi zis dvs…

– Bine. Nu te-ai dus să caşti gura. Dar atunci de ce te-ai dus…? Spune, dragă, spune, ce dracu, aştepţi să-ţi smulg fiecare cuvânt ?

– Voiam să-l întâlnesc pe unul… Istrate…, ca să-i dau Apelul…

Nerăbdarea bosumflată pe care Păun o fâţâise până atunci se risipise brusc, iar maiorul mă privise drept în ochi, sincer interesat să afle dacă sunt în toate minţile, sau dacă nu cumva îmi bat joc de el… La rândul meu, îl trageam de mânecă, speriat, pe banditu’ de Ave, care mă băgase la apă, credeam… 😯

– Şi… l-ai întâlnit? m-a întrebat Păun, bâlbâindu-se.

– Da. Şi i-am dat Apelul…

Maiorul nu ştia cum să reacţioneze. A împins în faţă un zâmbet întâmplător.

– Stai puţin, tovule…! Cum ziseşi că-l cheamă pe…ăla ?

Am zâmbit şi eu, cu subânţeles…

– Chiar nu ştiţi?… Păi, Istrate… În orice caz, Bucureştiul îl cunoaşte… E omul dvs., doar…

Da, începusem să întrezăresc, undeva în fundal, planul lui Ave… Era îndrăzneţ, nimic de zis, ca orice calcul inconştient, însă al dracului de greu de pus în practică… 😳 Parcă simţindu-mi gândurile, Păun mă fixa ca un hultan gata să mă înhaţe…

– Ascultă, băi, s-a încruntat, mincinosul trebuie să aibă memorie bună ! Nu sunt nici 5 minute de când te-ai jurat că nu mai ştie nimeni de… ăsta, de „Apelul” ăsta…! Iar acum vii şi-mi spui că i l-ai dat ăluia…!

– Lui Istrate, i-am precizat, candid…

– Aşa… Ce ai de zis?

– Păi, nu vă spusei? Eu am ştiut că Istrate e omul dvs şi deci dându-i-l ăstuia, am vrut de fapt ca Apelu s-ajungă la Dvs… Prin urmare, nu mai ştie nimeni, în afară de noi, de Apel… Păun mă privea destul de urât.

– Ascultă, bă, ce părere ai tu despre noi? Ne crezi atât de naivi, încât să înghiţim poveştile tale? Sau poate că tu eşti atât de naiv, încât să crezi c-o să te credem? Ori poate că eşti…

Păun a renunţat să-mi spună ce crede el că sunt, dar am priceput şi singur… Eram un smintit, vezi bine, ce altceva…?! Dar dacă tot intrasem în horă, trebuia s-o joc până la capăt !

– Este adevărat ce vă spun! i-am zis.

– ?

– Adică, este real că eu am ştiut că Istrate e omul Dvs, al instituţiei dvs., vreau să spun, iar eu în mod special i-am dat Apelul, fiindcă eram sigur că o să vi-l aducă. L-am folosit pe Istrate ca pe un curier, asta vreau să zic… (Nota Bene: planul lui Ave, elaborat ad-hoc, s-a dovedit a fi genial, biensur, căci, într-adevăr, Istrate a fost primul care i-a informat despre Apel, dar nu pentru că era „omul” lor – cum am blufat io în faţa lui Păun -, ci pentru că s-a întâmplat să fie banalul cetăţean vigilent, aşa cum erau 98 din 100 de rumâni pe vremea aia, care m-a turnat din proprie iniţiativă, fără niciun fel de scrupule…)

Maiorul se lăsase lejer pe speteaza scaunului şi părea cât pe-aci să pufnească în râs. În orice caz, nu avea aerul unuia enervat de ce-i debitez.

– Ce te-a făcut să crezi să Istrate e „omul” nostru?

– Adică, vreau să spun că e un turnător, un fel de securist acoperit…

– Lasă, bă, am înţeles!… Dar de unde ştiai? Că doar nu e scris pe fruntea ăstuia că e ciripitor!

– Ha! am râs. Păi, e de notorietate în tot Cenaclul! Şi nu doar pe Istate l-am mirosit noi, dar şi pe toţi ceilalţi!…

Mi-am dat seama că tocmai făcusem o gafă… 😳 Adică, maiorul putea înţelege că noi îi credeam nişte incompetenţi, care nu numai că nu ştiu să-şi aleagă oamenii, dar nici măcar nu se pricep să-i mascheze dreaq ca lumea…

Păun afişa însă un aer amuzat. Părea că puţin îi pasă de ceea ce gândim noi, cenacliştii lu peşte, despre ei.

– Istrate şi mai cum îl cheamă pe tip? m-a întrebat.

– A! Nu ştiu! m-am grăbit să-i răspund.

– Să te-audă omul ăla, că-l faci securist…, mi-a arătat Păun, cu degetul, la obraz.

– Dar, ce, credeţi că a fi securist e o ruşine în ziua de azi ? am şarjat eu, cu riscul de a gafa a doua oară.

Maiorul era însă un tip cu simţul umorului, cum bănuisem. M-a întrebat:

– Ascultă, bă, ce părere ai tu despre noi? Era timpul să-mi repar gafa sau gafele anterioare. E la mintea cocoşului că nu strica să mă pun bine cu ăia, în situaţia mea ! 🙂

– Tovarăşe Comandant, i-am zis, eu cred că Dumneavoastră sunteţi românii cei mai deştepţi la ora actuală, fiindcă sunteţi selecţionaţi pe sprânceană, din toate păturile poporului nostru, şi pentru că sunteţi singura Întreprindere eficientă, serioasă, din Stat. Fără Dumneavoastră s-ar duce dracului… giudeţu’ ! 😳

Speram, totuşi, că maiorul îl citise, cât de cât, pe Caragiale… Tipul, înainte de a-şi arăta încântarea pe faţă, m-a fixat bănuitor pe subt sprincene… În definitiv, Păun era convins că am dreptate, nu ? Mi-a zis însă prevenitor:

– Te crezi şmecher, ai ?

– Defel! i-am răspuns. Sunt şi io un poesel, acolo…

– Şi jurist pe deasupra ! a completat Păun, cu deosebită maliţie…

În acest moment, a intrat în camera de anchetă măsliniul care venise să mă ia de la UJCAP şi care zisese că e de la Sindicat (mai târziu, am aflat că se numea maiorul Gherghe) . M-am gândit să-l întreb cum stăm cu Sindicatu’, cureaua de transmisie dintre Partid şi Popor, însă până la urmă m-am abţinut; era inutil să mai întind coarda, care şi aşa stătea să plesnească… Noul venit a început să se învârtă şi el în jurul meu, cu un aer băşcălios-amuzat. Între timp, Păun îşi continua cercetarea:

– Bine, dragă, să zicem că e aşa cum spui tu. Dar de ce i-ai dat chestia asta (Păun a arătat spre Apel, pe care îl răsfoia, între timp, Gherghe) lu’ individu’ ăla…, cum ziseşi că-l cheamă…?

– Istrate…

– Aşa, Istrate… De ce l-ai dat ăstuia ?

– Pentru că e omul Dumneavoastră.

– Să zicem că aşa e…, deşi, dacă o să te audă ăsta ce gândeşti tu despre el, o să vezi tu pe dracu…, să admitem că ăsta e „omul” nostru, cum zici tu…, ei, şi ?

Mi-am dres vocea şi i-am cerut voie să aprind o ţigară, la care el a făcut semn afirmativ. Lui Gherghe, pe de altă parte, îi sclipeau ochii ca la o fetişcană excitată.

– Păi, nu v-am spus? Ştiind că Istrate e „omul” Securităţii (ştiam pe dreq ! 🙂 ), i-am dat Apelul, sub pretext ca să-l citească, tocmai fiindcă ştiam că el o să vi-l aducă, Dvoastră, instituţiei dvs., adică…

Cei doi se uitau unul la altul, zâmbind complice. Le era destul de clar că bat câmpii, n-aşa?

– Dar de ce, mă?… După părerea ta, noi avem aerul unei instituţii interesate să colecţioneze aşa-ceva…? Ce părere ai tu despre noi ?

– V-am mai spus! Sunteţi cei mai inteligenţi…

Gherghe zâmbea cu gura până la urechi, iar Păun îi făcea semn spre mine: „Se crede şmecher tipul, nu-i aşa?”.

– Serios, domne ? a intervenit Gherghe, prefăcându-se foarte măgulit. Chiar crezi că e ceva de capul nostru ?

– Ia spune-i, mă, şi dânsului, cine crezi tu că suntem noi ! m-a îndemnat Păun, îndepărtând fumul de ţigară cu mâna. Şi stinge dracu putoarea aia, nu vezi că-ţi arde degetele ?

În fond, nu-mi displăcea turnura de până atunci a iterogatoriului. Gândeam că nişte tipi ce se dovedesc destul de dezgheţaţi şi care au, în orice caz, simţul ironiei, nu pot deveni brusc nişte gorile care să se apuce să-mi care la pumni în cap ori să-mi facă alte chestii d-astea mai puţin plăcute, cum ar veni… Începusem să am încredere, pe de altă parte, în socotelile moşmodite de „AVE Calculatorul”, deoarece intuiam că planul însăilat de inconştientul meu are şanse să fie înghiţit, la rigoare, de creierul oarecum permeabil al ălora. Numai să nu intervină, îmi ziceam, ceva neprevăzut, ceva pe care eu să nu-l cunosc ori să nu-l percep la timp şi astfel să fiu luat prin surpindere. Totodată, am înţeles că planu’ lu Ave e o structură dinamică, pe care „calculatorul” meu o modifică secundă de secundă, în funcţie de datele extrase de el din discuţia cu securiştii, din cele pronunţate ca atare şi din cele deduse instantaneu, probabil, acolo, în bârâiala subterană a bietului meu secundant (vezi Kafka, Castelul…) Doar gândindu-mă la alarma grozavă ce va fi sunând non-stop, acolo, între rotiţele calculatoare învârtindu-se înnebunite de Frică, şi mi se făcuse milă de mine… 😳 (va urma)
…………………………………………………………………………………………………
POVESTEA LUI AVE Episoadele anterioare:

Povestea lui Ave – episodul 1 ·
Povestea lui Ave – episodul 2 ·
Povestea lui Ave – episodul 3 ·
Povestea lui Ave – episodul 4 ·
Povestea lui Ave – episodul 5 .

Anunțuri