Mă raportez la o zicală românească : „apa trece pietrele rămân!”, drept punct de sprijin iniţial într-o scurtă incursiune asupra modului în care am fost percepuţi în raport cu celelalte popoare ale Europei.

De-a lungul vremii, mulţi călători străini ne-au trecut hotarele, ne-au păşit pragul casei şi au reuşit să ne perceapă pe noi românii, poate mai bine decât am reuşit noi înşine. Să fie aşa? Sau am fost doar fotografiaţi la „minut” în graba călătorului venit  pe la noi cu treburi negustoreşti sau de misionariat? Da şi nu! Cele mai multe mărturii sunt acte oficiale, diplomatice,  legate de interesul străinilor de a încheia coaliţii politico-militare, tranzacţii comerciale, înfiinţare de aşezăminte culturale sau cresşine. Din acest motiv, majoritatea documentelor se referă la domnie, armată, biserică…şamd.

Am ales aleatoriu, fără o cronologie precisă, câteva mărturii ce ţin de specificul nostru naţional, de temperamentul sau firea românilor, de ceea ce ne defineşte şi ne diferenţiază de alţii. Sunt interesante relatările misionarilor, negustorilor şi oamenilor de artă – numeroase de altfel – : însemnări de călătorie, jurnale, litografii, stampe, portrete. Sunt observate laolaltă obiceiuri, habitat specific, îmbrăcăminte, stil de viaţă, rezistenţa populară la orice fel de nedreptate.

Calugarul Paul de Alep, însoţind pe diaconul Macarie , adăsta pe la numeroase mănăstiri şi curţi boiereşti. Face cea mai bogată descriere a portului popular. Menţinează elemente privind portul vestimentar specific sec. al XVII-lea ce se încadrează în linile generale ale epocii la scară europeană : „Ecaterina, soţia lui V.Lupu, la recepţie, avea capul acoperit cu un calpac de catifea roşie, îmblănit, cu şnur”. Era obiceiul ca domniţele să-şi etaleze pietrele nestemate , penele de struţ şi egretă (la fel cu bărbaţii) cu asemenea ocazii. În 1688 este martor la distrugerea mănăstirii Stelia de invazia turco-tatara, şi cu regret consemnează pierderea „unui iconostas de o atât de rară frumuseţe”.

Florentinul Anton Maria del Chiaro (secretar la curtea lui C.Brancoveanu) spune de valahi că sunt „de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, obişnuiţi din copilărie cu calaria” (Nu pot să nu zâmbesc, de parca noi am fi călăreţii medievali). Semnalează obiceiurile locului, influenţele turceşti, dar şi occidentale, precum şi bogăţia de postavuri, catifele şi mătăsuri din Flandra (de fapt, din sec.al XIV-lea, din Anglia, Silezia, Boemia) în contextul specificului tradiţional : „după nuntă, soţia are faţa descoperită şi, pentru întâia dată, testemel pe cap, alb, legat în jurul bărbiei şi terminat în spate în cozi lungi, atârnate”. În urma unei vizite la Piteşti remarcă „vinurile albe şi dulci”.

Elvetianul J.Jacot Guillarmonunt (1828-1889) ii vede pe ardeleni plini de resentimente datorită suferinţelor îndurate sub asupritori şi e încrezător în steaua lor eliberatoare. Ardelencele sunt „ţărăncuţe voinice, stăpânesc caii aproape salbatici”, iar bărbaţii au o înfăţisare „ca sătenii din Bretania”.

Pictorul francez Denis August Marie Raffet, acum 170 de ani, consemnează câteva impresii în jurnalul său. Poate dintr-o perspectivă, nu sunt tocmai elogioase. „Rar mi-a fost dat -spune- să văd oameni mai îndârjiţi la mâncat şi băut. Nu există tacâmuri  şi toată lumea mănâncă cu mâna (nb.avem analogii şi în partea vestică a continentului). Se vorbeste atât de mult la masă, încât nunta e asurzitoare. Dar oamenii sunt îmbrăcaţi frumos şi râd mult”. No comment !
Este chiar hazlie păţania după o cină specific romanească : „Am adormit buştean fiindcă băusem o licoare aromată, numită ţuică”. Uite, de când datează marketingul la băutura noastr tradiţională.
Geograful Elisee Reclus, în 1873 vizitează Transilvania şi, în drum spre Constantinopol, trece prin Bucureşti. Notez doar imortantul amănunt că însemnările sale l-au inspirat -se pare- pe Jules Verne în scrierea romanului „Castelul din Carpaţi”. Nu am amănunte, m-aş bucura şi eu să le ştiu.

A.Wirth Balkan: „Românii sunt rasa cea mai rezistentă de pe glob, chiar fără a-i excepta pe copiii Israelului.”

Şi câte şi mai câte s-au spus şi se vor mai spune !
Despre romăni, în epoca modernă şi contemporană s-au spus vrute si nevrute. De fapt e vorba de decizii la nivelul autorităţilor statale,  ce se răsfrâng incorect  asupra firii  şi voinţei populare, a românului : trădători ? care nu-şi respectă cuvântul dat ? una spune şi alta face ?   Să delimităm spaţiile : oficial şi civic !

În iureşul confruntărilor politico-militare din secolul trecut, ne-am pecetluit statutul de politicieni şerpuitori….sau nu ? Ne-am aliat cu Antanta pentru un deziderat naţional de unire, apoi in ’44, orbiţi de realitate, am întors armele contra Germaniei şi ne-am alăturat foştilor împilatori muscali şi viitorilor criminali stalinişti. Am plătit cu vârf şi îndesat nesăbuirea. Dar numai de noi a depins totul ? !.

Până la urmă ce au toate acestea cu firea, temperamentul şi bagajul genetic al românului ? Nu se schimbă cu nimic vitejia noastră la nevoie, caracterul de oameni drepţi şi cu frică de Dumnezeu : rămânem aceiaşi oameni ospitalieri, omenoşi, toleranţi, deschişi la suflet, mândri de femeile noastre frumoase, de băuturile  tradiţionale, cu  bogăţia cântecelor şi dansurilor naţionale. Avem încă multe de corectat din comportamentul moştenit de la unii şi alţii din alogenii care ne-au invadat ţara, mai avem de învăţat să nu mai fim servili, resemnaţi şi vlăguiţi, ci demni şi europeni totodata. Suntem pietre ce nu se clintesc, dar fără apele comune, suntem  pierduţi sş cu sufletele secate.

Să fim încrezători în „cârma noastra” şi în voinţa celor ce ne vor binele.

Să fim noi înşine… cu bune şi rele…..dar mereu cu un plus de bine !

Dora

Anunțuri