Două evenimente m-au făcut să scriu această postare:

1.În săptămâna în care Corneliu Coposu ar fi împlinit 95 de ani, Ion Diaconescu şi Radu Sârbu îi cereau lui Nicolae Miluţ (preşedintele formal al PNŢCD) să renunţe la acest titlu şi să recunoască decizia Congresului Extraordinar prin care fostul şef al FPS, Radu Sârbu, era ales preşedinte al ţărăniştilor. Ştirea a trecut neobservată, aşa cum tot neobservată a fost şi ziua de naştere a seniorului.

2.Postarea Despinei pe marginea definiţiei dreptei.

Aşa că m-am întrebat de ce dreapta românească a întâmpinat atâtea dificultăţi în a se impune pe scena politcă românească după 1989.

În primul rând propaganda comunistă a făcut tot ce a fost posibil pentru a portretiza dreapta antebelică drept o mişcare dictatorială şi a echivalat cu ea fascismul şi nazismul. Din punct de vedere istoric asta este o minciună pentru că mişcarea fascistă a lui Mussolini s-a desprins din mişcarea socialistă italiană în momentul în care socialismul se transforma în mişcare internaţionalistă, la începutul secolului al XX-lea, iar în Germania, partidul condus de Adolf Hitler, cunoscut sub numele de partid nazist, a câştigat alegerile sub titulatura de Partidul Naţional Socialist German. Singura mişcare autentică de dreapta în Europa antebelică (mişcarea legionară merită o discuţie separată) a fost condusă de generalul Franco în Spania, în timpul războiului civil, iar mişcarea condusă de el se opunea internaţionalismului, etatismului şi politicii antireligioase a socialiştilor. Dar aceste realităţi istorice au fost distorsionate permanent timp de 50 de ani, iar regimul nu avea nici un interes să facă propagandă unei ideologii care pune în prim plan interesul individual, iniţiativa privată, responsabilitatea personală şi egalitatea în faţa legii. Cu alte cuvinte, în decembrie 1989, populaţia României s-a trezit eliberată de communism şi fără nici un fel de idée despre ideologiile de stânga sau de dreapta. Iar presa momentului, fie din neştiinţă, dar mai ales din servilism, a continuat ideea că dreapta este rea şi că vrea spolierea maselor muncitoare, iar stânga este bună pentru că are grijă de cei mulţi.

Şi aici am să fac o nouă paranteză. Cred sincer că în decembrie 1989 au fost mai multe grupuri care s-au luptat ptentru supremaţia politică în România. Unul din aceste grupuri avea în intenţie un plurarism politic în care fostele partide istorice ar fi fost parteneri pasivi ai guvernului de esenţă socialistă iar în acest sens ţărăniştii şi liberalii ar fi urmat să fie conduşi de preşedinţi aleşi cu grijă. Şi chiar cred că cei doi preşedinţi urmau să fie Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu. Cei doi, aflati în exil până la momentul evenimentelor din decembrie, erau ideali pentru că ar fi oferit legitimitate noii puteri. Cel de-al doilea grup, condus de Ion Iliescu, nu avea în vedere multipartidismul ci un communism de esenţă gorbacioviană, cu un partid reformat şi care ar fi permis pluralitatea de opinie în interiorul sistemului şi atât.

Şi aşa cum se întamplă de cele mai multe ori în viaţă, evenimentele au schimbat radical planurile grupurilor care se luptau pentru puterea lăsată de îndepărtarea familiei Ceauşescu.

Până să revină Ion Raţiu de la Londra, Corneliu Coposu reînregistra PNŢCD şi îl punea pe acesta şi pe susţinătorii lui în situaţia de a accepta status-quo-ul. În plus, Ion Raţiu, nu putea contesta legimitatea lui Corneliu Coposu care avea mai multe merite în faţa vechilor militanţi ai partidului decât el.

Radu Câmpeanu a avut mai mult noroc, dacă putem spune asta. Vintilă Brătianu, aflat tot la Paris, nu s-a repezit în primul avion către Bucureşti şi a lăsat reînfiinţarea partidului pe mâna unui grup destul de dubios printre care se regăseau alături de Radu Câmpeanu, Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tariceanu (fiul adoptiv al manon-liberalului şi traducator al lui Shakespeare, Dan Amedeo Lazarescu).

Sigur, legenda populara susţine că Ion Raţiu a fost marginalizat de conducerea ţărănistă pe nedrept. Cred însă că Corneliu Coposu personal a determinat marginalizarea lui Ion Raţiu din raţiuni care ţineau de existenţa partidului. Pur şi simplu, anturajul lui Ion Raţiu era dubios în cel mai fericit caz (Doina Bască, amanta en titre şi redactor-şef al Cotidianului îmi vine acum în minte) iar tendinţa lui Ion Raţiu de a diagola cu liderii PSDR aducea mai multe deservicii partidului. Raţiu putea fi folosit ca instrument de propagandă împotriva incipientei mişcări democratice româneşti.

Faptul că Corneliu Coposu a încurcat planurile iniţiale nu i-a fost cred iertat niciodată. De aici şi atacurile absolut vicioase împotriva sa. Pe de altă parte, ţărăniştii, decimaţi în închisorile comuniste, aveau lideri bătrani şi “lupi tineri” care s-au asociat partidului ca urmare a faptului că şi părinţii sau bunicii au facut parte din partid. Lor li s-au alaturat şi personaje care nu au avut nicidoată nici în clin şi nici în mânecă cu ideologia ţărăniştilor interbelici (partid centrist) şi care, privind înapoi chiar au fost inflitraţi cu scopul précis de a măcina din interior partidul.

Tot Corneliu Coposu a fost cel care a intuit că ideologia care a făcut din PNŢ un partid popular între cele două razboaie mondiale nu mai putea fi resuscitată, ar fi fost mult prea apropiată de ce propunea PSDR, şi a înscris partidul în mişcarea europeană creştin-democrată. Iar cu acest gest, a pus ferm partidul pe dreapta eşicherului politic românesc. Dar Corneliu Coposu a murit în 1995, nu a reuşit să crească un urmaş pentru conducerea partidului şi nici nu a avut timp să cristalizeze noua identitate ideologică a partidului. De boala şi apoi decesul seniorului au profitat liderii Alianţei Civice care au preluat controlul efectiv asupra PNŢCD şi al Convenţiei Democratice. Nu i-aş bănui pe liderii Alianţei decât de naivitate şi de lipsă de tact, pentru că expresiile lor politice, respectiv Victor Ciorbea şi Emil Constantinescu, au eşuat lamentabil. Din păcate însă eşecurile celor doi au fost decontate de ţărănişti care nu şi-au revenit niciodată pe deplin după puciul de partid care l-a transformat pe Radu Vasile în premier şi, mai ales, de renunţarea lui Emil Constantinescu de a candida pentru un nou mandat de preşedinte.

Ratarea intrării în parlament în 2000 a peceteluit soarta partidului. Cum de a ajuns însa dl.Miluţ, un ilustru necunoscut, să devină liderul PNŢCD, este un mister pentru mine şi cred că pentru mulţi din foştii simpatizanţi ai partidului. Faptul că acum surorile lui Corneliu Coposu fac apel la onoarea domnului Miluţ ar fi comic dacă nu ar fi tragic. Dispariţia PNŢCD a permis liberalilor să ocupe culoarul dreptei în România dar PNL nu a fost niciodată convingător în acţiunile sale. Şi preocupaţi cu luptele de culise, liberalii nu au observant că PD, sub conducerea lui Traian Basescu, fostul pui al FSN trecea încet dar sigur, de la social-democraţie la centru-dreapta popularilor europeni.

În concluzie aş spune doar că dreapta românească a avut nu doar o problemă de identitate ci şi de impotenţă intelectuală în a-şi prezenta propriul program politic. În plus, mişcarea de dreapta românească a fost multă vreme fragmentată. Şi este încă în căutarea unei identităţi clare şi a unei formaţiuni politice unitare care să acţioneze pe baza principiilor dreptei clasice.

Clemy

Anunțuri