Planeta Ou-web

Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine…, aşa grăit-a filosofu’ Kant, da’ ce-ar fi să ne-ntrebăm, mey : zis-a bine…?

Ce cer este deasupra mea, ce înălţime, când aci e vorba de adâncime, de Groapa HyperMarianelor Lumii, ei bine : 15-20 miliarde de ani-lumină în „jos”, in bulboana spaţiu-timpului, măsurând de-aci, din creştetu capului meu sau al tău, şi pâna la talpa cerurilor sau a iadului, deci pâna la big-bangu’ din hău…

Dacă închid ochii şi mă uit înlăutru meu, adică in memoria ce-am căpătat de când în lume am intrat, ce pot vedea, mey…? Văd clipa cea repede ce ni s-a dat, pe cea de adineaurea, pe cea de mai încoloşa, pe cea de ieri, de alaltăieri, pe cea a primului sărut, a primei zile de şcoală, a primilor paşi cătinel pe plai, a mamei şi-a tatălui din al copilăriei rai, iar pe urma firu’ vederii mi se voalează şi parcă nimic nu mai pâlpăie pe-acoloşa, niciun cadru, nicio amintire în memoria mea… Dar uite că nu-i aşa, mey, căci prin ceea ce-am învăţat în cei şapte ani de-acasă sau cu dascălii la şcoala-mi iabraşă, adicatelea prin ceea ce se cheamă tradţia & cartea, pot vedea – cu ochii minţii, păi cum naiba – trecute vieţi de prinţi, de doamne şi domniţe şi chiar şi omu’ cu-ale sale de ghimpi coroniţe sau pe motanu-ncălţat, zmei înflăcăraţi, imperii stelare şi alieni înfricoşaţi, feţi frumoşi şi ilene consânzene ca soarele de senini şi de auraţi, şi-n genere pot vedea – însă nu aievea, normal – tot ce mi-a plăcut din cărţi, din filme, de la vodevilu de carnaval sau din basmele copilăriei s-aleg şi să gust ca dintr-un eteric însă delicios caşcaval…

Bine-bine, veţi ricana, dar când şi introspecţia, istoria, tradiţia, biblioteca sau cartea cărţilor s-ar termina, adicătelea s-ar epuiza memoria întâmplărilor pe care noi înşine le-am trăit sau a tablourilor/ viziunilor reieşite din spusele/ poveştile/ teoriile sau din viaţa/ praxisul altora, din realitate sau din mit, întâmplări/ povestiri pe care le-am auzit la şcoala din cartierul natal sau din satul unde maika ne-a drăgălit, atunci ce-am mai putea vedea în orizonu’ însorit/ înstelat, precum şi-n lăuntru’ nostru mai mult sau mai puţin luminat – cu lumina ochilor sau cu lumina cărţii -, decât nefiinţa or împărăţia morţii… ? veţi intreba… Or, nu e nicidecum aşa, mey !, căci n-aveti, e.g., decât să vă uitaţi subt picioarele voastre, mai precis între picioare, bărbaţi, sau voi, femeilor, în mythrele din burtica ce o dată la nouă luni umflaţi, căci acolo purtaţi sămânţa totului sau a kozmosului pe care aiurea îl cercetaţi, sau, altfel dacă vreţi să vă spun şi dacă chiar vreţi să vă uitaţi spre stelele înaltului (precum Kant sau Genoveva din Brabant lângă amantu-i princiar & culant…) (şi de fapt tot în „jos”, iar nu în „sus”, o să vă uitaţi…!), veţi vedea rădăcina planetei albastre, fârtaţi, înfiptă-n spaţiu-timp ca un fus (dar, repet, ceru’ nu e-n „sus”, ci-n „nadir dedus”…) şi-alcătuită din miriade şi miriade de galaxii gingaş-albăstrii, nebuloase ce se pierd în pustii de pustii şi care cu-atât mai mult se-nroşesc, fug şi se-adâncesc în trecut, scoborând ameţitor în hăuri de hău, învârtejindu-se prin spiralele lu’ Gamow, prin găuri de viermi, prin quassari şi-n black-hole inele, cu cât acestea sunt mai depăratate de tine, privitorule în logostele, astfel că dac-am avea un okean Hubble uriaş, capabel să răzbată prin ele, l-am putea zări în capătu’ unghiului, la-nceputu-nceputului, chiar pe el, Marele Alfa incredibil de mititel (faţă de cât cuprinde-n el), aşadar pe-atomu cel prim & divin vibrând lin şi pulsând genuin, opintindu-se borţos şi-umflăţel ca un purcel de lăpticel să plesnească şi el precum un ou de femel cu mitoza-n iel (deci cu sămânţa de bărbăţel, să ne-nţelegem! ) sau ca un ouţ de porumbel, de zambilă sau de păducel, şi-apoi deodată – baaaaaaaaaaaag…!, ţi se va părea c-ai auzi şi vei vedea fulgerător apoi cum toate cerurile o vor lua la goană nebună către tine, observatorule, spre „viitor” înapoi, iar după nici o clipită hypertrăită te şi pomeneşti cu cerurile astea toate, globulare, eliptice ori spiralate ca un gigantic crotal subt picioarele tale desculţe sau în papuci de pâslă-ncălţate, halal…! , şi-atunci deschide-ţi fereastra, fratre (window…!, căci doar eşti la marele bal virtual, n-aşa…?) şi-o vei vedea în pragu-ţi chiar pre maica preacurată, deodată, zâmbindu-ţi nesfârşit de blând şi părând a ţine la ţâţa-i radiind înstelată pe fiu’ or’ – cum ar veni – pe fiica-i adevărată, adicatelea planeta albastră, asta a noastră, sugând galeş din dumnezeeasca-i colastră…


AVP

Anunțuri