DESPRE CAPITALISM

DOMNIA LEGII I

« De ce au apărut legile ? »

Până pe la începutul secolului 13 lumea a fost zguduită şi epuizată de atâtea războaie şi conflicte încât oamenii au ajuns la concluzia că pentru a se realiza o creştere economică şi o viaţă liniştită este nevoie de instituirea ordinii sociale, a unor reguli generale de comportament.

Atunci când vorbim despre legi este nevoie să ne familiarizăm cu câteva noţiuni juridice obligatorii pentru a acumula o cultură juridică minimă care să ne permită să înţelegem ce înseamnă «Domnia Legii».

În data de 15 iunie 1215 este parafată «Magna Carta», o înţelegere între baronii rebeli şi regele Ioan –fără-Ţară (Anglia) pentru a se pune capăt unui razboi civil privind cutumele şi legile ce reglementau relaţiile dintre cele două părţi.

Nici unul dintre semnatari nu şi-a imaginat că acest text va deveni «certificatul de naştere» al drepturilor şi libertăţilor individului şi că va sta la baza constituţiilor franceză, americană, a Declaraţiei universale a drepturilor omului.

Cele mai importante clauze, care au devenit celebre, conţinute în această Cartă sunt :

  1. este prohibită privarea arbitrară de proprietate
  2. nici o persoană nu va fi lipsită de libertate fără o judecată dreaptă a egalilor sau a legii pământului
  3. nimănui nu i se va refuza dreptul la justiţie

Dar, cea mai durabilă moştenire lăsată de «Magna Carta» consta în faptul că este statuat PRINCIPIUL potrivit căruia REGELE – cea mai înaltă autoritate din ţară :

  1. ERA SUPUS EL îNSUŞI LEGII şi că,
  2. LIMITELE AUTORITĂŢII REGALE PUTEAU FI DEFINITE ÎNTR-UN DOCUMENT SCRIS.

Sensul originar care impregnează clauzele acestei «Magna Carta» – face din acest document piatra de temelie a concepţiei sintetizate în sintagma: «DOMNIA LEGII»

În STATUL DE DREPT, societatea este guvernată de lege, care domneşte chiar şi peste cele mai înalte autorităţi ale statului.

LEGEA este definită ca o regulă de conduită ( normă JURIDICĂ ) a cărei respectare este asigurată prin intermediul FORŢEI COERCITIVE a STATULUI.

Se deosebeşte de norma MORALĂ ( CUTUMA) prin faptul că respectarea acesteia din urmă este asigurată numai prin FORŢA DE INFLUENŢARE a OPINIEI PUBLICE. Ca regulă de conduită legea este : GENERALĂ şi ABSTRACTĂ.

ABSTRACTĂ pentru că ipoteza ei se reduce la ceea ce este ESENŢIAL într-o anumită relaţie socială creind un model care ignoră elementele particulare. Caracterul abstract face posibilă GENERALITATEA dispoziţiei. Adică dispoziţia normei juridice trebuie să fie respectată de ORICE individ care se regăseşte în ipoteza abstractă.

Legea îl obligă pe individ « să facă » sau « să nu facă» ceva, CONSTRÂNGE INDIVIDUL, sub ameninţarea forţei coercitive a statului.

CUM POATE ATUNCI CONSTRÂNGEREA SĂ FIE O CONDIŢIE A LIBERTĂŢII ?

Trebuie acceptat deci PARADOXUL că oriunde există CONSTRÂNGERE există şi LIBERTATE. Prin intermediul legii, libertatea capătă FORMĂ, AUTONOMIE şi REZISTENŢĂ la ingerinţe. Elementul de constrângere pentru fiecare normă juridică este în acelaşi timp şi un element de PROTECŢIE.

Este celebră formularea lui Cicero :

« Nu putem fi liberi decât dacă suntem supuşi legilor. »

Cu alte cuvinte, spune Hayek: « Legea organizează spaţiile de libertate », şi mergând mai departe cu raţionamentul rezultă că spaţiul de libertate al indivizilor este cu atât mai mare cu cât normele juridice sunt mai abstracte şi mai generale şi deci mai puţine.

Libertatea este mai mare în cazul în care exigenţele legii sunt ÎNŢELESE şi ACCEPTATE de fiecare individ, iar sentimentul de opresiune creşte atunci când aceste exigenţe sunt greu de înţeles şi acceptat, ele fiind impuse de un grup împotriva altui grup, indiferent dacă relaţia dintre cele două grupuri este una de la majoritate la minoritate sau invers.

Legile sunt cu atât mai opresive cu cât încearcă să rezolve situaţii particulare tinzând să le transforme în simple comenzi sau ordine. Raportul între lege şi libertate se poate reduce la doua tipuri de conduită a individului :

A FACE şi A NU FACE.

Problemele apar când indivizii interacţionează între ei astfel încât spaţiul de libertate al fiecărui individ intră în conflict cu spaţiile de libertate ale celorlalţi. În absenţa normelor juridice nu ar fi posibilă nici o ordine socială, ar exista « domnia forţei » iar starea de beligeranţă ar fi permanentă. Pentru a armoniza spaţiile de libertate ale indivizilor este necesară instituirea unei obligaţii generale de A NU FACE. S-a instituit astfel formularea : LIBERTATEA FIECĂRUIA SE OPREŞTE ACOLO UNDE ÎNCEPE LIBERTATEA CELUILALT sau în folclorul românesc : « Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face ». Este o obligaţie negativă.

LIBERTATEA NEGATIVĂ este tocmai spaţiul la limita căruia sunt oprite acţiunile celorlalţi. Toţi ceilalţi au obligaţia de a nu face în raport cu acest spaţiu de libertate. Deplina protecţie a spaţiului de libertate negativă presupune nu doar interzicerea ingerinţelor celorlalţi particulari ci şi, mai ales INTERZICEREA INGERINŢELOR din partea AUTORITĂŢILOR. Acestea, ca purtătoare a FORŢEI PUBLICE reprezintă cel mai mare pericol pentru spaţiul de libertate negativă al fiecărui individ ( disproporţia între cele două forţe fiind uriaşă ) Raţiunea forţei publice este de a proteja spaţiul de libertate negativă.

A NU FACE este instrumentul prin care este protejată libertatea celorlalţi.

A FACE este substanţa libertăţii proprii ( în interiorul propriului său spaţiu de libertate individul are libertatea să aleagă între acţiune şi inacţiune) libertatea pozitivă.

Exista două adăugiri ce trebuie făcute.

În dreptul PRIVAT ( ce reglementează spaţiul de libertate individuală, relaţiile dintre particulari): TOT CE NU ESTE INTERZIS ESTE PERMIS.

În dreptul PUBLIC ( între individ şi autoritatea publică ): TOT CEEA CE NU ESTE PERMIS ESTE INTERZIS.

Fiecare individ RENUNŢĂ la DREPTUL de a folosi FORŢA împotriva celorlalţi, CEDÂND acest drept unei ENTITĂŢI născute pe temeiul voinţei tuturor ( a unui contract social ), care are funcţia de a folosi această forţă ori de câte ori un individ încalcă libertatea altuia într-o formă sau alta. AUTORITATEA PUBLICĂ astfel născută are obligaţia de a interveni numai în aceasta ipoteză. Dacă reprezentanţii autorităţii publice cum sunt : JUSTIŢIA şi POLIŢIA nu ar interveni pentru a sancţiona încălcarea libertăţii altuia, neintervenţia însăşi ar avea semnificaţia încălcării contractului social.

Valeriu stoica despre „Reconstrucţia drepei”
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Valeriu Stoica, Reconstructia dreptei…„, posted with vodpod

Despina Veştea


  1. Ce este “Dreapta politică” – partea I
  2. Ce este “Dreapta politică” – partea a II-a
  3. Ce este “Dreapta politică”. Partea a III-a
  4. Liberalismul clasic – Ce este dreapta politică ? (IV)
  5. Liberalismul clasic – Ideologia de dreapta (V)
  6. Liberalismul clasic – Ideologia de dreapta (VI)

Despina Veștea

Anunțuri