Căci „din pământ suntem făcuţi şi-n pământ ne vom întoarce”, n-aşa…? Din pământ, prin comanda aflată în mirabila sămânţă numită genom or cuvânt, după caz, naz şi praz, toate cele ce sunt îşi extrag elementele cărnii de baz’… De-un paregzamplu, bacteria îşi extrage materia care-o face bacterie, şi nu altceva ; floarea de crin sau de mălin îşi extrage profumurile cu miros divin ; şerpii cu venin / fără venin îşi extrag substanţele ce-n viaţă, ca şerpi, iar nu ca antişerpi, îi ţin ; păsările, la rândul lor, îşi extrag din pământ substanţa aripelor, a penelor şi-a altor chestii ce le ţin in zbor ; iar „omul trecător” îşi ia din laptele mămicilor, la început, apoi direct din roadele Pământului pentru care trudeşte, tot ce-i trebuieşte spre a deveni om care gângureşte, creşte, se joacă, gândeşte, liubeşte şi-n fine se căsătoreşte, spre a a-şi reface samânţa din care-a plecat la momentu’ dat, urmând să cază apoi la pat, cândva, spre a pleca, n-aşa ? altundeva…

Dar unde pleacă mortu’ ista, mey, – pe lumea ailaltă, a.. ? Şi de fapt cine pleacă acoloşa, din moment ce rămăşiţele pământeşti ale defunctului rămân şi se descompun, normal, în strămoşescul areal, al ţintirimului natal…? Ştiu, o să-mi spuneţi că nu trupu’ pleacă în ireal, aloo, ci sufletu’, care nu e din Pământ, ci e rupt direct din primordialu’ Cuvânt, reşpective din tatăl sfânt… Bun, dar atunci de ce, când se bolnăveşte ori se chinuieşte trupu, „se sparie duhu”, a…? Ce treabă are duhu, spirtul cel imaterial cu ficatul, cordul sau aparatu’ renal, carele când se strică fatal, sufletu îşi ia zborul din ultimul vis sau coşmar disperat ca o porumbiţă ce scapă la mustaţă de bolgia din canal, halal, în loc să rămână acolo indestructibil ca Tzahal, optimist ca un roz ideal, viguros şi puternic ca Bucifal, resuscitând trupu’ matriceal…? Deci nu cumva, n-aşa?, „duhul de viaţă” or „sufletu nemuritor” e cu totul şi cu totul altceva decât se credea, mey… ?? Nu cumva „duhu” nu-ţi intră-n gură la naşterea ta, ci e chiar sămânţa aruncată de taică-tău în maică-ta, sămânţă moştenită la rândul ei din 4, 8, 16, 32 etc. strămoşoi mai mult or mai puţin de soi, dar cu vulve şi putzoi, mithre & coinace moi, păi cum drea’, şi care-n ultimă instanţă e provenită şi ea, de unde naiba altundeva…?, dacă nu de la marele alfa, a…?

Iată deci că „eu”, „tu”, „el” / „ea” nu suntem altceva decât o fiinţă luuuuuuuuuuuuuuuuuuungă şi veche de când lumea, cum ar venea, cu originea în tatăl or în steaua stelelor de altcândva şi care nu se termină odată cu vieţişoara mea, a ta or a -sfântului sur, ci merge mai departe, mai departe, cât va fi lumea de jur-înconjur, biensur… Duhu de viaţă, care e doar Unul, mey, deşi pare a fi împărţit în miriade de suflete, se cloceşte cu fiece copulaţie & gestaţie, indiferent că „duhu” se găseste într-o galaxie cu sori şi planete puzderie, într-o minusculă bacterie, într-o şopârlă din prerie, într-o fecioară dintr-o esseniană confrerie or în regina din sabba subţire ca trestia şi tunsă perie, transgresându-se, transformându-se şi îmbogaţindu-se din etapă-n etapă, din specie-n specie, din sămânţă-n sămânţă, din neam în neam or din naţie-n naţie precum ştafeta la un concurs olimpic de hudlere sau nataţie, până când va cădea, la sfârşita sfârşiturilor, în a lui Omega dragoste, atracţie or graţie, reunindu-se-n steaua stelelor ori sămânţa cea mare & bigabangatoare, intrând în gestaţie pentru urmatoarea cozmică generatie…

Iar dacă-i pe-aşa şi fiind clar că mortu’ – exempli gratia – a fost şi nu mai e şi că nu va ajunge-n raiu’ cu suflete, fiindcă raiu’ nu poate fi decât real ca orişice building raţional, in spe, şi-n care rai din ziua lu omega mare & female nu vor intra prin urmare decat fiinţele inseminatoare finale, atunci ce fu si cu bucăţica asta de viaţa, bre…? De ce se născu, crescu şi ne putu răposatu’ tot statu’, pardon, satu’, atâta amar de zile line, şi cu ce, he-he, din moment ce nimic, iacătă, la mormânt, nu mai e, decât strâmbete şi gemete, lacrimi mai mult ori mai puţin umede, parole-parole or vânare în vânt şi mumoasele cântări arhiereşti, câte mai sunt…?

Păi dacă dintr-un om nu rămâne în urma sa, spre a da mărturie c-a existat cândva, după ce şi veşnica pomenire a mea sau a ta despre homu’ cu pricina va dispărea, n-aşa?, decât numai ceea ce defunctu’ va fi înfăptuit cândva sub speciae aeternitatis, şi nimic altceva, aloo…, înseamnă că omu’ nost’, fie el regele-soare ori burghezul cutare, papa de la Roma sau popa din Trivale, e totuna cu faptele sale cardinale, n-aşa?, aşa cum scrie şi-n cărţile imortale, unde se vbeste despre judecata de apoi a faptelor oricărui didiloi… Viaţa ta nefiind, de fapt, a ta, ci a Aceluia ce trăieşte local & temporar şi moare – cică – în făptura-ţi mitiutică, însă-n realitate doar spre a re-nvia prin next generation ce mereu şi mereu va urma, înseamnă că doar faptele din timpul vieţii tale, pe care tu ai fost liber să le faci or ba, sunt aporturi strict personale, n-aşa? la conturarea fiinţei trăitoare între alfa şi omega… O creaţie duhoasă, un fiu sau o fiică duioasă, un destin de ingeniu or de cenuşăreasă, o poesie sau o conceptie novissimă & aleasă, o invenţie superdrăcoasă, o biserică a neamului mai mult sau mai puţin măroasă, dar caldă şi omenoasă, o fire nobilă şi generoasă, o vorbă sau o mână prietenoasă spusă / întinsă unui semen cu inima grea sau păcătoasă (căci inimă vie, aloo…), o construcţie politică sau o ideologie mişto, un cod de legi maibaro, iată faptele ce fac dintr-un simplu poolică frânar, altfel muritor ca orişice kknar, un homo dei exemplar, care supravieţuieşte şi după ce membrii cooperativei „Munca şi Viaţa-n Zadar” dau colţu spre Bellu iar, şi iar…

AVP

Dacă doriţi să revedeţi :

Planeta OU. Deschide fereastra fratre.
Planeta OU. Mici fragmente.
Planeta OU. Învierea

Anunțuri