dedicaţia mea: de la minutul 1:02 la 1:11

Dă-mi cleştele zice tata. M … I … R … A … J … 3, gîngăvesc eu pe litere. Meştereşte ceva şi-i curge sudoarea pe frunte. Dă-mi şurubelniţa. I-o dau. Mai repede că să gată pînă ne împiedicăm noi. Strînge şurubul pe sîrmă. Îi pică sudoarea pe mîinile tremurînde de nerăbdare nervoasă. Dau din picior şi eu. Vreau să văd cutia neagră aprinsă, cu pureci albi şi negri amestecîndu-se aiurea şi formînd aleator imagini. Mama tace cu gura întredeschisă. Rîd prosteşte şi ţîţîi. Pune cutia pe dulap. Nu-i loc în altă parte. Porneşte în sfîrşit şi vedem. Auzim. Pureci. Fîşîituri. Am rămas toţi în picioare şi ne uităm aşa. În linişte, nemişcaţi, cu ochii şi urechile blocate în ecran. O muscă bîzîie cu ecou în căldura de afară. Miroase a vară şi a frunze încinse. Nu pricep nimic din imaginile care se clatină între negru şi alb. Nu pricep nimic din vorba cu poticneli şi pocnituri. Nici tata. Nici mama. Ce contează? Avem televizorul nostru în sfîrşit! Am păşit şi noi odată cu omenirea.

Anunțuri