Între Orient și Occident

Țările române la începutul epocii moderne

Neagu Djuvara
Editura Humanitas, Ed. VII, 2009

File?id=dcqhzcdn_29gc8hpkgd_b

”În 1843, abia ieșit din închisoare, Bălcescu întemeiază, împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, asociația secretă Frăția, cu caracter vădit masonic și care avea să fie nucleul mișcării revoluționare de la 1848. Revoluția va izbucni dintr-o dată, în iunie 1848, în urma mișcărilor revoluționare din Apus. Unii din foștii studenți din Franța, ca frații Dimitrie și Ion Brătianu, de pildă, care, la Paris, în zilele revoluționare din februarie 1848, se pare că participaseră activ, aveau să dovedească, la București, o mare măiestrie în conducerea mulțimilor. De această dată, ”strada” se mișca în spatele unor căpetenii cu program bine definit; satele se mișcau și ele, căci Eliade-Rădulescu, în fruntea unui embrion de guvern revoluționar, lansa, la 21 iunie 1848, Proclamația de la Izlaz, care le arăta țăranilor scopurile revoluției. La București, sub presiunea străzii și a unei fracțiuni a armatei, Bibescu semna, peste două zile, noua constituție – apoi va abdica și se va retrage în străinătate. Timp de trei luni, guvernul revoluționar se va strădui să aplice un program de reforme. Printre altele, comitete mixte, alcătuite din proprietari și din țărani, aveau să pună la punct modalitățile de împărțire a pămîntului.
[ … ]
Rusia însă veghea. Așa cum avea să dea ajutor armat Austriei ca să zdrobească revoluția ungară, ea obligă Turcia să înfrîngă revoluția din Muntenia. La 25 septembrie1848, armata turcească trece Dunărea; chiar din luna iulie, rușii intraseră în Moldova (unde Mihai Sturdza înăbușise în fașă orice năzuință de răzvrătire, arestîndu-i la timp pe toți cei ce ațîțau la revoluție).
Rușii și turcii își împărțeau – de data aceasta, în bună înțelegere – ocuparea țării. Bucureștii erau tăiați în două; în zona turcească, nu au fost măsuri de reprimare, în zona rusească însă, căpeteniile care nu fugiseră au fost ridicate și deportate în Rusia.
La sfaturile stăruitoare ale consulului Angliei, Colquhoun, generalul Magheru, cu inima strînsă, și-a împrăștiat mica lui armată de voluntari, prinsă între două focuri.
Cei mai mulți dintre capii revoluției erau acum în exil: frații Golescu, împreună cu alții, se aflau sub supraveghere în Turcia, la Brusa; Ion Ghica, la Constantinopol; frații Brătianu, Rosetti și cei mai mulți alții, la Paris. Ca în toate emigrațiile, discordia pătrunsese printre ei. Se constituiseră grupuri antagoniste bazate, uneori, pe dușmănii trainice.

În mijlocul acestui dezastru, Nicolae Bălcescu – care, la început, încercase zadarnic să-i împace, în Transilvania, pe unguri și pe români, în lupta comună împotriva Rusiei, dar nu va izbuti să-l convingă pe Kossuth să acorde românilor egalitatea în drepturi decât când va fi prea târziu și când armata ungară va fi nimicită de trupele generalului Paskievich -, Nicolae Bălcescu, bolnav, descurajat, se retrăgea în Franța, ca să-și isprăvească opera lui cea mai de seamă, Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul, care va fi nu numai un monument de istoriografie, ci și o capodoperă a prozei românești din secolul al XIX-lea. În octombrie1852, se îmbarcă pentru Constantinopol pentru a-l întâlni acolo pe prietenul său Ion Ghica și, poate, a obține autorizația de a se întoarce în țară. La Palermo starea lui este atât de gravă încât trebuie să se oprească din drum. Într-o cameră de hotel, aștepta o scrisoare de schimb de la Constantinopol. La 29 noiembrie 1852, hotelierul cheamă un preot grec la căpătâiul muribundului, ca să-i facă maslul; în testamentul, pe care atunci îl dictează, Bălcescu îi lasă lui Ion Ghica tot avutul său: un cufăr cu haine, un cufăr cu cărți și manuscrise, un ceas de aur și cincizeci de franci. Mărturisește că nu a plătit nici hotelul, nici masa pe o lună și nici onorariile medicului. În aceeași seară, doi facchini, ”martori de meserie”, declară moartea la primărie, fără să semneze, căci nu știu carte. A doua zi dimineață, este înmormîntat în groapa comună din cimitirul capucinilor. Avea 33 de ani.

Nicolae Bălcescu a murit singur, în țară străină, necunoscut sau uitat, lăsîndu-și opera neterminată; trupul i-a fost aruncat în groapa comună. Însă puțini vizionari din istoria lumii vor fi avut norocul lui postum. Într-o singură generație, toate visurile lui cele mai scumpe, cele mai nebunești se vor realiza: 1859, la doar șase ani de la moartea sa, Unirea Principatelor; în anii 1860, sub Alexandru Cuza, abolirea privilegiilor și a titlurilor boierești, secularizarea averilor mânăstirești, desființarea clăcii, împărțirea a peste 2.000.000 de hectare la aproape 500.000 de familii de țărani; 1866, o dinastie străină pe tron; 1877, independența; 1881, regatul; 1918, unirea tuturor provinciilor românești în România Mare; 1919-1920, marea expropiere a moșiilor și sufragiul universal …

În istorie, nu există miracole, ci, din când în când, întâmplări minunate; există, câteodată, în viața popoarelor clipe privilegiate când, într-o singură generație, destinul adună mai multe schimbări decât în cîteva veacuri de toropeală.
Așa s-a întâmplat, la noi, cu bărbații născuți, să spunem, între 1800 și 1830, și pe care-i putem numi ”generația de la 1848”. Erau doar o mînă de oameni, însă luptau ca mînați de o credință nețărmurită în destinele țării lor. Au zvârlit, ca pe niște vechituri, obiceiurile, instituțiile, până și vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaț din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituții noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început, în liniște, un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă țară din Europa; au fixat, pentru generații, cu îndrăzneală și realism, marile obiective politice ale neamului și au determinat Europa să țină seamă de ele. Ei au făcut toate acestea. Au făcut chiar mai mult: au făurit România.

Sublinierea îmi aparține.


Anunțuri