File?id=dcqhzcdn_35gx22qffr_b
File?id=dcqhzcdn_36f22d5hg9_b

Cântul III

Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centru’ radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a-nhăţat ; aşadar cu solu’ stelar-placentar plus spinu’ iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur…

Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo… Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim – doar o etapă din viaţa mare – n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum…), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru‘ o va fi gustat, normal… Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu‘ rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu‘ scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat – cum am văzut – în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur… ) pe „cel mai tare şi mai dur” din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo…), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare, n-aşa…? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii…

Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii…: voi nu găsiţi că Terra, oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca atomu primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care kozmosu’ întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt soarele din zenitu’ natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea’, deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscriptionat in supa ovulară a sa, duh la ordinu’ căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputu’ vieţii pre pământ, precum embrionu plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţu spre lumea reală de-aci, care-o mai fi…? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntu „lung şi lat”, ovulat în cuibuşoru din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionu kosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat…? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fontana trecutului tot firmamentu ce se vede cu ochiu liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olympice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de subt afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci…), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta – vba vine, păi cum drea… -, abia în acel moment se va putea sprevedea cât de cât conturu entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma… Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral…

AVP


Planeta OU. Deschide fereastra fratre.
Planeta OU. Mici fragmente.
Planeta OU. Învierea

Planeta OU. Cine suntem şi ce vrem…
Planeta OU. Cântul I
Planeta OU. Cântul II

***********************************************************

Anunțuri