File?id=dcqhzcdn_68c8k87xhk_b

De-a lungul timpului, în istoriografie au fost formulate o multitudine de caracterizări şi definiţii ale actului înfăptuit de România la 23 august 1944, multe dintre acestea fiind influenţate din nefericire de elementul politic. Nu voi intra în detalii, voi spune doar că în cei 65 de ani de la evenimentele de care vorbim, actul de la 23 august a fost înfăptuit, succesiv, de regele Mihai I şi armata română (1944-1945), de regele Mihai, armata română, brava Armată Roşie şi PCR (1945-1947), pentru ca din 1948 principalul (şi unicul) rol să fie atribuit Armatei Roşii eliberatoare şi PCR. După 1965, în contextul eforturilor vizibile ale regimului ceauşist de a „recupera” valorile naţionale, rolul Armatei Roşii a fost diminuat în mod progresiv, fiind „evidenţiat” în schimb contribuţia PCR. Aşa s-a ajuns în ultimii ani ai regimului ceauşist la definiţia abracadabrantă de „revoluţie socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” !!!! În fapt ce a fost şi ce a însemnat pentru România actul de la 23 august 1944?

Regele Mihai I

Analizând astăzi, la rece, contextul intern şi internaţional existent la 23 august 1944, considerăm că ieşirea României din alianţa cu Germania naţional-socialistă a fost un act de salvare naţională, menită a preveni transformarea teritoriului României într-un teatru de operaţiuni militare cu efecte devastatoare. Chiar dacă astăzi mai există voci care susţin că România ar fi trebuit să continue rezistenţa, cel puţin până la obţinerea unor condiţii de armistiţiu mai favorabile din partea Aliaţilor, în speţă URSS, situaţia de pe flancul sudic al frontului de est în vara anului 1944 şi în general situaţia militară a taberelor beligerante contrazic aceste aserţiuni. Este îndeobşte cunoscut faptul că în cel de-al doilea război mondial binomul tanc-avion a revoluţionat arta militară, conferind operaţiunilor militare un dinamism fără precedent în istorie. Astfel se explică faptul că în majoritatea cazurilor, victoriile terestre au putut fi obţinute doar în urma existenţei superiorităţii aeriene. Fără a intra în detalii, vom releva doar că în august 1944 armatele româno-germane se confruntau cu forţele terestre net superioare ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene, dar în acelaşi timp trebuiau să facă faţă inclusiv bombardamentelor grele efectuate de aviaţia aliată. Nu întâmplător, în una din ultimele telegrame trimise Berlinului la 19 august 1944, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti – Manfred, baron von Killinger – arăta faptul că în ziua precedentă regiunea petroliferă şi capitala fuseseră bombardate de 1100 de avioane anglo-americane, în timp ce forţele româno-germane nu le-au putut opune decât 50 de avioane de vânătoare (un raport de 22:1). În aceste condiţii, concluziona Killinger, situaţia din România avea să se deterioreze iremediabil în cazul în care nu erau luate imediat măsurile care se impuneau. În consecinţă, şansele României de a face faţă ofensivei sovietice declanşate la 20 august 1944 erau practic nule.

Declanşarea operaţiunii Iaşi-Chişinău la 20 august 1944 a precipitat evenimentele. Dat fiind faptul că situaţia militară s-a deteriorat iremediabil, în ziua de 23 august 1944 regele Mihai I a solicitat mareşalului Ion Antonescu încheierea imediată a armistitţiului. În urma refuzului mareşalului, acesta, Mihai Antonescu şi – ulterior – alţi membri ai guvernului au fost arestaţi, iar în seara zilei de 23 august a fost difuzată proclamaţia regală – redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu !!! – ce anunţa încetarea ostilităţilor şi acceptarea armistiţiului oferit de Naţiunile Unite.

A fost corectă această decizie? În opinia noastră răspunsul este afirmativ. Regele Mihai I a luat decizia corectă. România trebuia să iasă din război. Continuarea ostilităţilor alături de Germania ar fi însemnat un dezastru. Ceea ce i se poate însă imputa regelui este faptul că în textul proclamaţiei afirma acceptarea de către România a armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, ori această afirmaţie nu era reală. La data respectivă erau în curs tratative în acest sens, dar armistiţiul va fi semnat abia la 12 septembrie 1944 în condiţii extrem de dezavantajoase pentru România. Cu toate acestea meritele regelui Mihai I în pregătirea şi asumarea executării actului de la 23 august 1944 rămân, în opinia noastră, incontestabile.

Referitor la rolul armatei se cuvine a fi subliniat faptul că ea a executat cu loialitate ordinele primite de la comandantul suprem, regele Mihai I, chiar dacă acestea au produs inclusiv efecte dezastruoase (avem în vedere capturarea a peste 130.000 de militari români de către trupele sovietice). Reacţia unitară, loială şi energică a armatei a permis efectuarea cu succes a ieşirii României din alianţa cu Reich-ul, anihilarea rezistenţei opuse de trupele germane, respectiv prevenirea unor defecţiuni aidoma celor petrecute în situaţii similare în Italia (1943) ori Ungaria (1944).

În ceea ce priveşte rolul jucat de partidele politice, credem că acesta a fost unul important în pregătirea actului de la 23 august 1944 (ne referim, evident, la PNŢ, PNL şi PSD), în schimb contribuţia partidelor politice la înfăptuirea efectivă a actului de la 23 august 1944 a fost insignifiantă. În acest sens să reamintim faptul că reprezentanţii PNŢ, PNL ori PSD au „dispărut” practic de pe scenă în ziua de 23 august, respectiv în noaptea de 23 spre 24 august, pentru a reveni în prim plan în momentul în care ieşirea României din alianţa cu Reich-ul era un fapt împlinit. Dimpotrivă, PCR s-a dovedit activă tocmai în momentele decisive, afirmaţia noastră fiind susţinută de activitatea desfăşurată de exemplu de Lucreţiu Pătrăşcanu ori Emil Bodnăraş.

În privinţa rolului jucat de regimul antonescian, anumite aspecte rămân încă insuficient clarificate. Mai exact în stadiul actual al cercetărilor nu se poate oferi un răspuns fără echivoc în ceea ce priveşte intenţiile reale ale mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944. Există unele opinii istoriografice care afirmă faptul că mareşalul intenţiona să încheie armistiţiul, dar în anumite condiţii (stabilizarea frontului pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, obţinerea unor condiţii mai bune din partea URSS, garanţii din partea aliaţilor, etc). Pe de altă parte majoritatea opiniilor converg spre ipoteza că mareşalul dorea să continue rezistenţa alături de germani. Sursele documentare existente – inclusiv cele consultate de noi – susţin mai degrabă ultima variantă. Ori, aşa cum am afirmat anterior, continuarea războiului alături de Germania ar fi însemnat un act de sinucidere pentru România. Şi credem că mai trebuie spus ceva: în general politica unui guvern este apreciată după rezultatele acestuia, ori din acest punct de vedere rezultatele regimului antonescian după aproape 4 ani de guvernare erau dezastruoase.

Cum se explică reacţia tardivă a Germaniei naziste la evenimentele din România? Se susţin oare afirmaţiile majorităţii istoricilor români potrivit cărora Berlinul nu ar fi ştiut nimic de pregătirile în vederea ieşirii din război şi, prin urmare, ar fi fost luat total prin suprindere? În urma cercetărilor efectuate în arhivele germane putem spune, fără a exagera, că afirmaţiile de mai sus sunt contrazise de documente.

Am descoperit suficiente dovezi care relevă clar că Berlinul a ştiut de planurile pregătite de opoziţie şi rege în vederea răsturnării regimului antonescian. Şi totuşi, se pune întrebarea, de ce nu a reacţionat conducerea germană? Răspunsul este dat de mai mulţi factori.

În primul rând informaţiile furnizate de serviciile germane din România. În România au acţionat mai multe servicii de informaţii germane, ale căror rapoarte nu de multe ori se contraziceau flagrant. De exemplu, în timp ce serviciul de informaţii al Grupului Etnic German a atras atenţia în mod corect asupra gravităţii situaţiei din România, rapoartele ataşaţilor militari (generalii Spalcke şi Gerstenberg) susţineau – chiar şi cu o săptămână înainte de evenimente – că nu există nici un pericol şi că atâta timp cât mareşalul Ion Antonescu este la putere situaţia este sub control.

Mai mult, la 15 august 1944 Killinger raporta lui Ribbentrop că zvonurile referitoare la ieşirea României din război sunt „zvonuri murdare”. Din nefericire pentru Berlin, din fericire însă pentru noi, Hitler a ignorat informaţiile venite de la SD şi Grupul Etnic German, acordând credit rapoartelor trimise de Killinger şi de ataşaţii militar.

Astfel se explică de ce Berlinul a fost luat prin surprindere. Dar chiar şi după consumarea actului de la 23 august 1944, Berlinul a reacţionat eronat. În loc de a accepta oferta guvernului român de a-şi retrage trupele de pe teritoriul României în 15 zile, Hitler – încurajat de rapoartele generalului Gerstenberg ce afirmau că actul de la 23 august 1944 este opera unei clici „cu pantalonii plini de frică”, fără suportul armatei şi populaţiei – a decis înăbuşirea „puciului” printr-o intervenţie militară. A fost o greşeală fatală ce avea să ducă la nimicirea a nu mai puţin de 16 divizii germane, la pierderea regiunii petrolifere, a poziţiilor strategice din România şi Balcani şi, în ultimă instanţă, la pierderea războiului !

Reddog


Update-ul lui filadel:

 

Și revoluția abracadabrantă, păstrată adînc în genotipul tovărășesc al poporului român:

Comentariul lui zazone la acest videotube: „tu-tzi biserica mati de javra ce esti”