Pe vremea liceului, Steluţa era o dracutză de fată, agilă ca o pisicuţă, cu nişte coditze cu funditze rozalii şi ochisori vii, campioană de gimnastică preste noi, liceenii naşparlii… Când am revăzut-o, mult după terminarea şcolii, în fine, se ţinea încă bine, suplă şi la fel de vioaie, şuşotindu-mi-se de către diverşi că fosta-mi colegă, după o primă căsnicie ratată, din care se alesese c-un copil problematic, s-a luat apoi c-un ex-miliţian, cu care cică Steluţa făcea tot felul de figuri sportive în dormitorul dumnealor, de se mira şi bombănea urbea noa’, păi cum drea’, la ora-i de bârfă & cahfea…

Copilul Steluţei crescând şi fiind din ce în ce mai clar că are probleme serioase (o forma gravă de autism), ex-miliţianu a abandonat-o pe fosta-mi colegă, biensur, iar ea a rămas singură în casa bătrânească, o casă din cărămidă roşie, cu o curte mare, care însă se degrada pe zi ce trece, fără o mână de stăpân pe ea… Steluţa, despre care la un moment dat auzisem că a fost prin străinătăţuri, cu ajutorul unor fundaţii umanitare, sperând că va găsi vreun leac pentru frumosul şi tăcutul său fiu, de care era nedeslipită, târându-l după ea peste tot, a dispărut pur şi simplu din vederea şi atenţia mea…

Deunăzi însă, la o cotitură de stradă pustie, brusc îmi ieşiră-n faţă Steluţa şi fiul ei, aloo…: ea, total albită, colbuită, jegoasă şi îmbrăcată-n zdrenţe, încocârjită subt un sac de bulendre ferfeniţite, el, fiul, subţire şi năltărog ca o trestie, frumos ca un adonis, însă la fel de jegos ca şi ea, şi gol puşcă, aloo… – deşi este flăcău sărit de 20 de ani -, cu o privire extatică şi-un zâmbet pierit pe buze, c-un baston sau mai degrabă un băţ în stânga, plus o pungă cu mâncare adunată de prin gunoaie, probabil, căci recipientul exala un miros îngrozitor, iar cu dreapta trăgând-o energic pe mamă-sa după el, aşa cum un harmăsăraş năvalnic şi-ar târî stăpâna ce-l ţine de dârlogi, când ar mirosi f-o iepşoară în depărtări…

Nemaiavând cum să mă-ntorc din drum şi nici să traversez pe trotuarul celălalt, m-am prefăcut că m-aplec fulgerător să mă-nchei la şireturi, însă Steluţa, trecând prin dreptul meu, îmi zise cu aceeaşi voce de altădată, incredibil de caldă şi de calmă: „Bună, Viorel…!„, fără să se oprească ori să-ntoarne capul, măcar… M-am ridicat şocat şi-am privit în urma lor, mirându-mă cum de femeii nu-i iese sufletu, atâta de energic o trăgea fiu-său înainte, băiatul întorcând capul din când în cînd şi zâmbindu-i mamă-sii fericit să o ştie veşnic acolo, lângă el, n-aşa…? I-am văzut apoi cum dispar în casa de cărămidă roşie aflată spre capătul străzii, cu gardurile demult dărăpănate şi năpădită de buruienile ca o junglă sadea, prin care desigur că colcăiau şerpii…

Şi-am încălecat pe-o şa, iar dacă veţi crede c-am adăugat de la mine barem o virgulă la ceea ce vă spusei despre Steluţa, înseamnă că nu ştiţi nemic despre grădina DOmnului, voila… Hai pa…

AVP

Anunțuri